1770-1827 Ludwig van BEETHOVEN
După Harold C. Shonberg, Vieţile marilor compozitori (pe care o voi folosi în continuare), Beethoven este primul compozitor conştient de valoarea sa ca artist, şi nu de meseriaş, aşa cum se consideraseră chiar Bach, Haydn sau Mozart, care „furnizau o marfă şi noţiunea de artă sau de scriere pentru posteritate le era complet străină”. A fost un copil minune şi s-a revoltat repede de sub orice fel de autoritate. A luat lecţii, fără prea mult folos, cu Haydn şi Mozart. Convingerea sa că este genial l-a făcut să renunţe la importante convenţii ale teoriei muzicale contemporane. A devenit întâi vestit ca pianist, „zdrobind pianul, rupând corzile”. Spre deosebire de Haydn şi Mozart, B. a fost adoptat de aristocraţie: se simţea insultat dacă nu şedea la masă cu ei. Nu era un intelectual, dar era un autodidact şi era gata să participe la orice fel de discuţie. A luptat eroic cu surditatea sa, completă din 1817.
Muzica lui B. se încadrează încă în clasicismul muzical, dar poartă o amprentă mai personală: este „preocupată de starea de spirit interioară şi de dorinţa de autoexprimare”. Începând mai ales cu perioada compunerii Simfoniei a 3-a Eroica (1803-1805), muzica lui B. se manifestă original, mai ales în formă (precum în modul de a utiliza forma de sonată). „Lipsit de simţul superrafinat al armoniei lui Mozart, a adus altceva în muzică (…) muzica lui B. nu este politicoasă. El a prezentat ca nimeni altul înaintea lui sentimentul dramei, al conflictului şi al hotărârii”. Puterea şi sublimul ultimei părţi din viaţa de compozitor al lui B. sunt ilustrate perfect de Simfonia a 9-a: muzica absolută.
Voi începe astăzi călătoria prin muzica „Titanului”, cu ilustrarea concertelor sale pentru pian. Deşi primele două concerte (dintr-un total de 5) sunt opere de tinereţe şi nu au fost considerate de mare valoare de însuşi exigentul B., ele sunt totuşi apreciate astăzi, mai ales Concertul numărul 1 în do major, op. 15 (compus de fapt înaintea celui după cel de-al doilea, op. 19). Propun aici partea a 3-a, sprinţară, a Concertului nr. 1, rondo. allegro scherzando:
https://discipulussimplex.wordpress.com/wp-content/uploads/2010/08/bee15.pdf
Concertele 3-5 sunt considerate compoziţii foarte valoroase, capodopere.
Prin Concertul nr. 3 in do minor, op. 37 (1800-1803), B. se desparte de standardul mozartian al concertului pentru pian. Este favoritul meu între cele cinci. Ilustrez aici cu prima parte, allegro con brio:
https://discipulussimplex.wordpress.com/wp-content/uploads/2010/08/bee37.pdf
Concertul nr. 4 în sol major, op. 58 (1805-1806) este cel mai „profund” şi a fost compus pe când B. lucra la Concertul pentru vioară si la Simfonia a 5-a. Este considerat un model (mai ales prin p.1, Allegro moderato, deosebit de lirică) pentru ilustrarea modului în care trebuie îmbinat solistul cu orchestra (în dialog). Vom asculta aici mişcarea a 3-a, rondo (vivace):
https://discipulussimplex.wordpress.com/wp-content/uploads/2010/08/bee58.pdf
Concertul nr. 5 în mi bemol major, op. 73 (1809-1811), este foarte popular între ascultătorii de gen, fiind cunoscut uneori ca „Imperialul”. Mai ales prima mişcare, foarte complexă, este larg cunoscută. Nu o vom asculta pe aceasta (căci durează cca 20 minute), ci iată aici partea a 2-a, meditativă, adagio un poco mosso:
https://discipulussimplex.wordpress.com/wp-content/uploads/2010/08/bee73.pdf
************************************************************
<<< 29: Pleyel, Dussek, Cherubini *** 31: Beethoven [pian solo] >>>
Disclaimer: No copyright infringement was intended. The musical samples have a lower sound quality (<85 kbps) and are included for illustrative purposes only. However, should anyone feel diferently about any file, I will remove the link.
Discipulus Simplex 