Cele mai tari 50 seriale (empireonline)

Link

Mă bucură prezenţa tuturor serialelor pe care le apreciez: Seinfeld, Sopranos, The Wire, Deadwood, 24, ER, Prison Break, Star Trek TNG, Only Fools and Horses… poate şi Dexter sau Friends. În topul meu ar mai fi intrat M*A*S*H şi Jeeves and Wooster.

Nu înţeleg prezenţa (pe locul 2!) a lui Buffy ori pe cea a lui Angel sau Scrubs, nici absenţa serialelor MASH sau Yes, minister. Poate şi Oz. În locul unui serial ca Sex and the City aş fi pus unul ca Ally McBeal. Surpriză sau nu, lipsesc favoritele româneşti… Sclava Isaura, Pasărea Spin sau, mai ales, Dallas 🙂

My top 7: Seinfeld, Star Trek TNG, Sopranos, The Wire, Deadwood, 24, ER.

RIP Gheorghe Dinică

A plecat dintre noi marele actor Gheorghe Dinică (1934-2009). Cel mai mare actor, cred, de la dispariţia lui Amza Pellea încoace.

L-am apreciat deosebit pe acest om modest. Îmi amintesc participările la unele emisiuni TV recente unde era întruchiparea decenţei. La o emisune pe TVR cred, Travelling circular, unde povestea o călătorie ca invitat la ICR New York m-a emoţionat prin smerenia sa, prin genuina sa uimire în faţa primirii pe care românii din oraşul american i-o făcuseră, de parcă ar fi fost un mare actor precum De Niro, parcă (zicea el ceva de genul, ăia sunt actori mari, eu, aşa, din România). Nu se considerase vrednic de aşa o primire; nu se considera o vedetă, ci doar un om care şi-a făcut cum a putut mai bine meseria de actor.

Mi-l amintesc, acum, pe negândite, din:

Felix şi Otilia (1971) – avocatul Stănică Raţiu [excelent]; Cu mâinile curate (1972) – Lăscărică; Un comisar acuză (1975) – comisarul Paraipan; Ultima noapte de dragoste (1979); De ce trag clopotele, Mitică? (1982) – Nae Giurimea; Cuibul de viespi (1986); Patul conjugal (1992) – Vasile Potop; Crucea de piatră (1993) – tovarăşul Mache Puzderie; Craii de Curtea veche (1995) [excelent]; După amiaza unui torţionar (2001) – Frant Tandara [excelent]; Filantropica (2001) – Pavel Puiuţ [excelent]; Bani de dus, bani de întors (2004) – film TVR; mai recent, l-am văzut în Week-end cu mama (2009). Îmi propun să văd cât de curând, şi în memoria sa, un film pe care l-am ratat: Prin cenuşa imperiului (1975).

Desigur, mi-l mai amintesc şi din piesa de teatru Tache, Ianche şi Cadâr (2001)… offf…

Dumnezeu să-l odihnească în pace !

Imagini mişcate 10: Poliţist, adj.

politist-adjectivNoul film al lui Corneliu Porumboiu este un film de o simplitate complicată (ah, ce inteligent sunt :)) şi un film de artă. Lipsa muzicii şi lungile cadre cer privitorului un grad destul de ridicat de concentrare. Chiar dacă nu vorbim de un Solyaris – acela fiind, pentru mine, piatra de încercare pentru orice cinefil, oricât de bine intenţionat ar fi el 🙂 – se cere totuşi ceva răbdare în anumite scene luuungi menite probabil să arate permanenţele şi măruntul din viaţa de poliţist. Dincolo de orice, finalul filmului – în care viaţa de conştiinţă este pusă faţă în faţă cu viaţa ca o filă de dicţionar – finalul zic, este memorabil. Scena de „maieutică” care aduce împreună  pe actorul principal, Dragoş Bucur şi pe sfinxul Vlad Ivanov, face toţi banii. Melodia „O seară minunată” pe versurile lui Grigore Vieru însoţeşte romantic genericul de final: „Mi-s dragi cuvintele, să ştii, ele-mi sunt surorile”… printre care cuvinte, desigur, vor fi: conştiinţă, lege, morală şi poliţist. Cine vede filmul află ce şi cum. Pe scurt, recomandat!

= ascultă Ce seară minunată…

P.S. 1) O lipsă, dacă e o lipsă: e un film care nu te răscoleşte, nu te emoţionează, parcă voit. E o călătorie, asta da. 2) Deocamdată nu înţeleg rolul scenelor lungi în care Cristi stă la masă singur. Ori îmi scapă mie ceva… ori ele trebuiau să fie altfel, sau să nu fie. Poate a fost un pic prea mult. 3) Interesantă plasarea scenei în care se joacă tenis cu piciorul între scena maieuticii (a deciziei) şi scena planului de flagrant (a faptului). Intrigant! Poate că nici Porumboiu nu ştie exact ce a vrut să zică, aşa că să nu-mi dau eu cu părerea 🙂 Văzui acuşica pe internet cum unii zic că ar fi o referinţă şi o reverenţă făcută unui film de Antonioni, Blow up! O fi (şi) asta… Oricum, de efect! *

* apropo de încercarea de a afla sursele unui autor, îmi amintesc cu amuzament (din memorie) cum Eliade se plângea că George Călinescu îl acuzase aiurea de gidism, de vreme ce el nu citese opera relevantă a lui Gide înainte de scrierea nu ştiu cărei cărţi incriminate… 🙂 Adevăr sau nu în acest caz, vom învăţa de aici că încercările de acest fel pot naşte monştri.

Improving book, extravagant series: Jeeves and Wooster

Cine îşi doreşte o recomandare dublă, de tip scriere-ecranizare, nu poate greşi cu povestirile lui P.G. Wodehouse, Jeeves, respectiv cu excelenta ecranizare Jeeves and Wooster (1990 – 1993, 23 episoade de 55 min). Stephen Fry este Jeeves, iar Hugh Laurie e Bertie. Serialul este disponibil pe DVD.

Jeeves and Wooster
Jeeves and Wooster

Bertie Wooster e un tânăr de bani gata care se scoală târziu şi trăieşte binişor fără să facă nimic, atât cât îi permit banii ce îi primeşte cu regularitate de la o mătuşă bogată. Încearcă dar nu prea reuşeşte să nu intre în belele. Şansa sa se numeşte Jeeves, valetul său (sau, cum se autointitulează, „the gentleman’s gentleman”). Deosebit de manierat, autodidact de tip enciclopedic (citeşte adesea „improving books”) şi, mai ales, deosebit de descurcăreţ, Jeeves e o comoară la casa omului. Discuţiile precum acestea fac deliciu:

W:- is that the door bell, Jeeves?

J: – it certainly gave that impression, sir.

W: – who would that be, at this time of the night?

J: – I shall endeavor to ascertain , sir.

Wooster nu va admite niciodată că ideile îi vin în majoritate de la valetul său, iar Jeeves îl va ironiza permanent admiţând că, desigur, stăpânul său ştie cel mai bine…

„California” lui Nemescu, apreciată în N.Y.Times

Afară de lungimea sa exagerată, am apreciat filmul lui Cristian Nemescu, „California dreamin'”, cu un Răzvan Vasilescu, mai ales, foarte bun într-un rol solid (cel al şefului de gară). I-am putut vedea, de asemenea în roluri principale, pe actorii Armand Assante şi Ion Săpdaru. 

După radiografia (entuziastă) a „noului val” al cinematografiei româneşti, de acum un an, criticul american O. Scott revine cu o cronică foarte favorabilă a filmului lui Nemescu.

vasilescuThe Americans, so powerful and confident, so attractive and so clueless, are regarded with ambivalence by the Romanians (including the director), whose self-image combines a sense of grievance with a certain stiff-necked pride. They live in a small country that has often found itself in the path of imperial powers, a condition they address with guile, stubbornness and a measure of grace. And lately with some pretty great movies.

 

Imagini mişcate 9: In the Heat of the Night (În arşiţa nopţii)


Acest film din 1967, câştigător a 5 premii Oscar, spune povestea unui detectiv de culoare, Virgil Tibbs (Sidney Poitier), dintr-un centru urban important din nord-estul SUA (Philadelphia), implicat întâmplător într-o investigaţie asupra unei crime petrecute într-un orăşel „rasist” din sudul SUA. Aici el se va afla într-un dialog conflictual cu şeful poliţiei locale, Bill Gillespie (Rod Steiger). Evoluţia relaţiei dintre ei, de la tensionată (prejudecată a omului alb faţă de un „boy”, neînsemnat prin definiţie) la apreciativă (respect faţă de un „homicide expert”, însă chiar şi pentru omul Tibbs, în final) reprezintă coloana vertebrală a filmului. Jocul actorilor este remarcabil. La Sidney Poitier se pot găsi şi unele minusuri (mai ales în situaţiile în care îşi manifestă furia în faţa rasismului local). Acest lucru se datorează şi faptului că rolul său este oarecum unidimensional, acela al eroului onest, de la care ştii că nu te poţi aştepta la altceva pe tot parcursul filmului. De cealaltă parte, găsim un Rod Steiger superb (Oscar) într-un rol complex, al liderului local forţat să analizeze prejudecăţile sale şi ale societăţii în care trăieşte prin prisma conjuncturii (întâlnirea cu Tibbs) şi să găsească resurse pentru filtrare, acceptare, schimbare.

Scenariul, adaptare după un roman, a primit, pe bună dreptate, un Oscar. Muzica, la fel (se remarcă desigur melodia care dă titlul, în interpretarea lui Ray Charles). Mai multe despre film, pe Cinemagia.

 

In the Heat of the Night [În arşiţa nopţii]. Reg. Norman Jewison. Cu Sidney Poitier, Rod Steiger.

Gen: poliţist; rasial.

Original film trailer

Imagini mişcate 8: The Bucket List (Ultimele dorinţe)

Cu 2 săptămâni în urmă, am citit despre acest film pe un blog o opinie anticipativă de genul „dacă e cu Jack Nicholson şi Morgan Freeman nu poate fi rău”. De acord, în principiu, mai ales că sunt şi fan al celor doi. Nu e însă nimic de făcut: filmul nu e decât o comedioară uşoară despre doi bătrâiori bolnavi de cancer, care se împrietenesc şi gândesc un mod de a reface timpul pierdut la modul accelerat şi, mai ales, vindicativ. Unul îşi recâştigă soţia, altul fiica înstrăinată. Ca să aleg una-două scene memorabile, Jack mi-a plăcut la piramide meditând la sensul credinţei şi în biserică la panegiric, iar Morgan la bar în Hong Kong evitând cu gentileţe avansurile unei femei cuceritoare.

Hm, se poate trăi şi fără această peliculă. Nota Imdb de azi, 7.8, e mult prea mare. Rotten tomatoes are acum 42%, ceea ce pare cam prea puţin, dar în mod cert mai aproape de adevăr.

„The Bucket List” [Ultimele dorinţe]. Reg. Rob Reiner, 2007. Cu Jack Nicholson, Morgan Freeman.

Imagini mişcate 7: Atonement (Răscumpărare)

„Dearest Cecilia. Dearest Cecilia. Cecilia.”

Este probabil filmul cel mai urmărit în această perioadă a premiilor şi sunt convins că veţi dori şi voi să îl vedeţi. Am făcut-o şi eu, dar fără mare folos, ca să zic aşa. Nu e în nici un caz un film rău, să nu fiu înţeles greşit. Comparaţia firească cu „Pacientul englez” este însă în defavoarea filmului de faţă. Chiar „Un long dimanche de fiançailles” cred că e mai reuşit. Pe scurt, dacă cineva va voi să vadă amestecul camilpetrescian de dragoste, război şi reconciliere, să inceapă cu filmele acestea şi doar apoi să vadă şi „Atonement”, care, da, nu dezamăgeşte pe această linie. Ca realizare artistică l-am găsit sub „Pride and Prejudice” (2005) al aceluiaşi regizor. Poate că şi povestea lui Ian McEwan nu este chiar de nivelul celei scrise de Jane Austen. Dacă Keira Knightley este aceeaşi, foarte bună în ambele producţii (cu un rol sensibil mai mic în Atonement), rolul si interpretarea lui James McAvoy este mai sãrac decât cel al lui Matthew Macfadyen. Realizez cã emit o judecatã de gust. Speram la ceva mai mult, la ceva memorabil. Ori, nu e. Rămân din film cu o întrebare şugubaţă: oare ce va fi însemnând „clarity of passion”? Poate ştie cineva dintre voi…

„Atonement” [Rãscumpãrare]. Reg. Joe Wright, 2007. Cu James McAvoy, Keira Knightley.

Imagini mişcate 6: Cârtiţa

Probabil că ştiţi deja destule despre filmul ales de mine azi: Martin Scorsese’s „The Departed”, cu Leonardo DiCaprio, Matt Damon, Jack Nicholson e un thriller premiat recent cu Oscar. Ca un fan al lui Jack ce mă aflu, găsesc că are un rol oarecare, în sensul că povestea nu i-a îngăduit decât uzul unei măşti. Prea puţin pentru el. DiCaprio e bun ca de obicei („Gangs of NY”), deşi nici cu rolul acesta nu cred că a dat lovitura, în sensul că încă aşteptăm cu toţii un rol care să îl definească. Damon este sub cei doi şi are un rol sub cele din „Good Will Hunting” sau „The Shepherd”. Filmul este incitat printr-un unic aspect, însă cu potenţial conflictual şi emoţional aparte: e vorba de povestea băiatului bun amestecat între cei răi şi a băiatului rău amestecat între cei buni. Nu pare prea sofisticat, nu-i aşa? Nici nu e, însă crează pe alocuri o tensiune valabilă. Pe lângă această tensiune, mai este şi cea interioară (de identitate) a celor doi protagonişti. Una peste alta, va trebui să dau o bilă albă scenariului. Imaginea şi regia sunt bune şi ele. Că a primit Oscarul pentru cel mai bun film al anului reflectă în cel mai bun caz o situaţie de criză. Îmi pare rău. Mai ales pentru cei care au făcut ca filmul să aibă nota 8,6 pe Imdb… 

„The Departed” [Cârtiţa]. Reg. M. Scorsese, USA, 2006. Cu Leonardo DiCaprio, Matt Damon, Jack Nicholson, Mark Wahlberg.

Imagini mişcate 5: Citeşte-mi buzele

Dacă sunteţi pasionaţi de thrillere sau dacă aveţi planificată curând o seară de gen, vă recomand filmul lui Jacques Audiard din 2001, Sur mes lèvres (English title: Read my Lips). Invitaţia e valabilă, desigur, şi dacă doriţi, pur şi simplu, un film bun 🙂
Carla (Emmanuelle Devos) e o femeie ce lucrează într-o companie pariziană. Având serioase probleme de auz (foloseşte un aparat) şi fiind, de asemenea, mai degrabă timidă, ea lasă a se ghici o minimă participare la viaţa socială. Organizarea unui interviu pentru a-şi angaja un asistent îi prilejuieşte întâlnirea cu un fost condamnat pe nume Paul (Vincent Cassel), proaspăt ieşit din penitenciar (înainte de termen). În ciuda faptului că acesta nu are competenţa necesară ocupării postului, Carla îl angajează, cu speranţa nedeclarată că el o va plăcea, că îi va alunga singurătatea şi că o va ajuta să obţină siguranţa de sine ce îi lipseşte.
Intriga se construieşte pe fundalul problemelor anterioare ale lui Paul cu lumea interlopă. Carla, de care privitorul se simte imediat ataşat, nu va rămâne în afara acestui peisaj. Totul, datorită unui formidabil ataşament care se naşte între cei doi, Doamnă şi Vagabond: ea, fata cea cuminte, fragilă şi cu deficienţe, care are resurse nebănuite; el, mână de bărbat, niţel necioplit, hoţ de ocazie şi profitor, care este însă, dincolo de toate, un „băiat bun”.
Avem de-a face, astfel, în primul rând, cu un film care dezvoltă o relaţie ciudată de încredere şi o dragoste nedefinită, şi doar în al doilea rând cu un thriller sadea (suspans, violenţă, etc). Cu alte cuvinte, e un film despre cum ea învaţă sa fie el şi el învaţă să fie ea: totul, impachetat într-o poveste de tip „it’s okay to steal from the thieves” care poate trimite pe alocuri la Bonnie & Clyde.
Vă va surprinde, garantat!

 Sur mes lèvres [Citeşte-mi buzele], reg. Jacques Audiard. Franţa, 2001. Thriller. Cu Vincent Cassel, Emmanuelle Devos.

Imagini mişcate 4: Moscova nu crede în lacrimi

În bucătărie, Katerina îl priveşte cu lacrimi în ochi pe Gosha în timp ce acesta soarbe din borş. Gosha o întreabă “Ce e?”, iar Katerina îi răspunde “A trecut atâta vreme.” După un moment de gândire, Gosha îi spune “Opt zile”. Katerina replică “Nu”, “Te-aştept de-atâta vreme.”

Dacă vă e dor de o melodramă de calitate, puteţi alege reuşita „sovietică” de Oscar (1980). Moscova nu crede în lacrimi a fost un adevărat film „de dezgheţ” în URSS. Un amic rus îmi povestea impactul la publicul sovietic al prezenţei scenelor „străvezii”, un fapt mai semnificativ în epocă decât pare azi. Dincolo de asta însă, o poveste despre ambiţie, optimism şi soartă, având în centru trei femei de provincie venite să reuşească în marea capitală. Povestea are două faze temporale, în anii ’50 şi apoi anii ’70. Katerina (Vera Alentova) joacă minunat în rolul uneri femei ambiţioase a cărei splendidă şi neobişnuită reuşită în carieră nu se poate substitui iubirii bărbatului potrivit.

“Moskva slezam ne verit” [Moscova nu crede în lacrimi]. Reg. Vladimir Menshov. Mosfilm, URSS, 1979. Cu Vera Alentova, Aleksey Batalov.

Imagini mişcate 3: No Country for Old Men

Am vizionat noul film al fraţilor Coen, recunosc, cu aşteptările pe care le ai atunci când auzi de stiva de premii şi aprecieri. Nu are rost să insist: filmul e slăbuţ (măcar pentru cei care nu s-au născut ieri). Putem presupune fără mari probleme de conştiinţă că a fost făcut cu resturile de idei nefolosite la filmarea clasicului lor film Fargo (1996). Să fim serioşi, ideea unui criminal principial e prea răsuflată pentru a ne lăsa cu mai mult decât un film de atmosferă (thriller moderat şi expresie sudică). Recomandat doar dacă alternativa serii ar fi, să zicem, oribilul Aliens vs. Predator 2, un candidat serios la cel mai prost film al deceniului.

„No Country for Old Men” [Asta nu-i ţară pentru moşnegi], reg. Ethan Coen, Joel Coen. Paramount Classics, SUA, 2007. Cu Tommy Lee Jones, Javier Bardem, Josh Brolin.

Imagini mişcate 2: El laberinto del fauno

Şi se spune că prinţesa s-a întors în regatul tatălui ei. Că a condus cu dreptate şi bunătate multe secole. Că a fost iubită de supuşii ei şi că a lăsat în urmă-i mici semne despre timpul petrecut în lume, vizibile doar pentru aceia care ştiu unde să privească. 

O frumoasă poveste de factură hibridă – lewisiană şi eliadescă – cu simboluri, eroi şi brute, într-o Spanie suferindă – victimă convalescentă a războiului civil. Aspectul lewisian ar fi dat de imaginarul animal-eroic şi de primatul mânturii prin jertfă nevinovată, iar cel eliadesc de camuflarea nevăzutului şi încredinţarea descoperirii acestuia numai celui dispus să-l afle. Scăparea din realul crud, conflictual, vine prin afirmarea renunţării la sine şi constiinţa existenţei unei lumi corecte şi virtuoase.
laberintoO fetiţă, Ofelia, îşi însoţeşte mama, însărcinată, la reşedinţa soţului ei. Acesta, un căpitan cu o natură dură şi brutală, este însărcinat cu conducerea vânătorii de partizani în pădurile din zonă (1944). El nu e tatăl Ofeliei, dar este tatăl copilului nenăscut, pe care şi-l doreşte foarte mult în virtutea susţinerii unei linii paterne de factură militar-eroică. Îndrăgostită de poveşti, Ofelia intră în contact cu reprezentanţii unei lumi fantastice, subternare (spiriduşi, un faun, etc.) care îi dezvăluie faptul că ea este de fapt întruchiparea unei prinţese din acest realm nepământesc şi că depinde numai de ea dacă îşi va putea relua locul în acea lume. Supusă unui număr de trei încercări, care ating şi implică fundamental atât relaţia cu familia ei reală (mama şi noul frate, dar şi crudul ei tată vitreg), cât şi implicarea ei neprevăzută în lupta partizană din regiune, Ofelia reuşeşte să revină, în spirit, la condiţia de prinţesă.
Între simbolurile folosite se numără: tema labirintului, cele trei încercări, găsirea cheii (sensului), evitarea pericolului personificat (şi implicit, înfrângerea fricii) şi mântuirea prin jerfa supremă de sine pentru celălalt (în special pentru cel nevinovat).
Imagine (Guillermo Navarro) şi muzică (Javier Navarrete) remarcabile.
Scenariul (del Toro) mi se pare cel mai puţin reuşit aspect. În general povestea nu curge tocmai firesc, iar acţiunile Ofeliei par trase de păr. O comparaţie cu Cronicile Narniei ne forţează să ne fi dorit şi pentru filmul de faţă o naraţiune mai naturală, mai ales când implică decizii luate de un copil.

„El laberinto del fauno”, reg. Guillermo del Toro. Tequila Gang, Mexic-Spania-SUA, 2006. Cu Ivana Baquero, Sergi López, Maribel Verdú.

Imagini mişcate 1: Napola – Elite für den Führer

„Oamenii construiesc istoria. Noi construim oamenii.” 

NapolaFilm german, apărut în 2004. NAPOLA (ref. Nationalpolitische Lehranstalt) este povestea dramatică a tineretului german căzut victimă încercării naziste de a creşte şi promova o rasă superioară. În centrul poveştii, care se desfăşoară în 1942, se află personajul unui adolescent, Friedrich, al cărui talent pentru practicarea boxului îi oferă şansa de a se putea înscrie într-un liceu de elită, în perspectiva unei vieţi fără griji, dedicată patriei şi mai ales Führerului. Discursul ideologizant al profesorilor va include, de altfel, şi perspectiva poziţiei pe care viitorii germani de nădejde o vor avea, nu în Germania, ci la Washington, Londra sau Moscova.
În ciuda reacţiei violente a tătălui său – un simplu muncitor – la auzul intenţei sale, Friedrich se prezintă pentru înscriere într-unul dintre liceele speciale Napola şi ia contact cu duritatea educaţiei cazone. Asistăm apoi, pe parcursul desfăşurării filmului, la transformarea acestui adolescent dintr-un naiv euforic într-o persoană care preferă să se rateze decât să se dezumanizeze. Fundamentală pentru acest parcurs este prietenia colegială pe care o leagă cu Albrecht, fiul conducătorului regional al partidului. Acesta are o fire înclinată spre studiu şi poezie, aflându-se, fatalmente, în dezacord cu aspiraţiile tatălui său pentru sine (urmarea unei cariere în SS). Pe măsură ce creşte alienarea dintre viziunea despre viaţă a lui Albrecht şi discursul tiranic al tatălui său – cu al său punct culminant, sinuciderea primului –, Friedrich începe să sesizeze la rându-i contradicţiile între coordonatele educaţiei primite şi cerinţele umanităţii noastre.
Scenele cele mai memorabile sunt, în opinia mea, două. Prima cuprinde executarea unui copil rus („prizonier de război” evadat) de către tătăl lui Albrecht de faţă cu acesta şi cu ceilalţi liceeni, în total contrast cu încercarea fiului său de a pansa rănile şi a salva copilul. A doua scenă descrie exerciţiul de înot între două copci pe unui lac îngheţat, prilej pentru Albrecht să renunţe la viaţă în prezenţa colegilor săi. Friedrich încearcă disperarea de a nu putea face nimic pentru a-l opri pe acesta din gestul său, Albrecht oprindu-se sub gheaţă la mijlocul parcursului.
În acest context, cedarea deliberată a lui Friedrich în meciul de box care ar fi urmat să ridice prestigiul sportiv al liceului lor a fost predictibilă. Exmatriculat, Friedrich porneşte spre casă neavând mai nimic, dar deţinând un bilet pentru „viaţă”.
Un film care invită la meditaţie. Inclusiv asupra acestui mic detaliu: este făcut de nemţi despre ei…

Napola – Elite für den Führer / Before the Fall. Regia Dennis Gansel. Olga Film, Germania, 2004 (film artistic).

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: