Noi periodice în perimetrul studiului Antichităţii clasice şi târzii (I)

Palamedes. A Journal of Ancient History  (Warsaw University Press, 2006-), ISSN 1896-8244

Classica et Christiana (Editura Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, 2006-), ISSN: 1842-3043

Studiul antichității greco-romane nu duce nicidecum lipsa periodicelor internaționale și naționale (inclusiv românești) care să descrie dinamica aşteptată a acestui onorabil domeniu științific. Unele dintre acestea sunt chiar atât de venerabile, încât se poate spune că au o vechime egală cu cea a disciplinei înseși și continuă să se constituie în vehiculul ideal pentru comunicarea progresului în domeniul cunoașterii lumii greco-romane, prin găzduirea critică a studiilor de tip literar-istoric, lingvistic, epigrafic, arheologic etc. Dacă permanența unor astfel de periodice conferă soliditate și respectabilitate cercetării unui domeniu științific, nu e mai puțin adevărat că nașterea unor noi periodice de nivel înalt, venind în întâmpinarea așteptărilor unei noi generații, în spațiu global sau local, va fi semnul vitalității și înnoirii. Vom semnala, în continuare, naşterea recentă a unor periodice care merită, credem, atenţia cititorului interesat.

Astfel, studiul istoriei antice este mai bogat, din anul 2006, datorită iniţierii periodicului internaţional intitulat Palamedes, editat de Institutul de Istorie de pe lângă Universitatea din Varşovia. În volumul inaugural, grupul editorial justifică fondarea acestui anuar prin lipsa unui periodic cu apariţie regulată în Polonia dedicat nu atât studiilor clasice, cât istoriei antice, care să se poată constitui într-un forum care să găzduiască nu numai pe specialiştii în studii greco-romane (clasiciştii „clasici”), ci şi pe colegii lor orientalişti sau egiptologi (de unde numele revistei, ca simbol tutelar al nevoii de dialog între specialişti din domenii diferite). De asemenea, revista semnalează în fiecare număr cele mai recente apariţii de carte poloneză. Răsfoirea celor cinci volume apărute până acum confirmă împlinirea acestor speranţe: alături de articolele din sfera greco-romană, regăsim studii valoroase dedicate arealelor Mesopotomiei sau Africii pre-romane. Se remarcă, de asemenea, mai multe titluri dedicate istoriografiei antice, precum ar fi Herodot, Tucidide, Tacitus sau Sozomen, ca şi cele dedicate mărturiilor epigrafice de limbă greacă.

Classica et Christiana este un alt periodic publicat în limbi de circulaţie europeană apărut în 2006 și editat sub coordonarea profesorului Nelu Zugravu la Centrul de Studii Clasice şi Creştine de pe lângă Facultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi. Din „Argumentul” care prefaţează primul număr aflăm că revista îşi propune să contribuie la cercetarea domeniilor tradiţionale de cercetare a clasicismului greco-roman, dar şi să promoveze direcţii mai puţin abordate în cultura română, precum viaţa cotidiană şi antropologia culturală a lumii clasice şi creştine, ca şi – remarcabil, ne grăbim să subliniem – istoriografia Antichităţii târzii. Această ultimă promisiune, venită din partea editorului care ne-a dăruit recentele versiuni comentate ale lui Festus şi Aurelius Victor, nu poate decât să nască aşteptări dintre cele mai îndreptăţite din partea cititorilor interesaţi. Studiile apărute în cele cinci volume (2006-2010) includ un mare număr de cercetări concentrate asupra izvoarelor antice sau „păgâne”, precum, e.g., Strabon, Panegiricele din 313 şi 321 sau Ammianus Marcellinus, ori creştine, precum Origen, Vasile cel Mare, Grigorie din Nazianz, Ambrozie, Niceta de Remesiana, Ioan Hrisostom, Avitus al Viennei ş.a., pe teme foarte diverse, imposibil de enumerat aici. Putem remarca, i.a., mai multe studii privind poezia latină (de la Vergiliu la Ovidiu), ca şi unele dedicate personalităţilor politice, de la Traian la Valentinian III şi Aetius, ori provinciilor romane dunărene. Nu în ultimul rând, recomandăm grupul recenziilor, care, reflectand critic apariţiile de carte românească, cu erudiţie şi ton polemic, niciodată de convenienţă, este, cel puţin pentru cititorul de faţă, îndeosebi aşteptată. Integrarea în circuitul internaţional al periodicelor peer-reviewed, este, credem, o speranţă întemeiată şi o evoluţie firească.

D.M. – Convorbiri literare, mai 2011

Tradizione biblica romena: Atti, Venezia, 2010

Comunicările conferinței internaționale „La tradizione biblica romena nel contesto europeo” (Veneţia, 22-23 aprilie 2010) sunt editate ca număr tematic în Quaderni della Casa Romena di Venezia (VII, 2010), sub coord. Eugen Munteanu, Ana-Maria Gînsac, Corina Gabriela Bădeliță și Monica Joița. Lucrări interesante: de la cele introductive sau generale cu referire la traducerile biblice în lb. română, semnate de E. Munteanu,  M. Neamţu şi E. Luder, la la cele specializate, cu privire la probleme de traducere (M. Gorea, A.-M. Gînsac, T.-H. Şerban), rapoarte de lucru (Ş. Colceriu, Ş. Iloaie, A. Ştefan), sau paralele europene (C. Alzati, I. Dimitrov, W. Francois). Dincolo de contribuţiile generale, ale căror idei îmi erau cunoscute din alte publicaţii ale autorilor, personal am apreciat cel mai mult contribuţiile Mariei Gorea (despre Cartea lui Iov în Biblia de la 1688), Anei-Maria Gînsac (despre numele proprii din Biblie) şi lui Ivan Dimitrov (despre traducerile biblice în bulgară, cu privire la care nu ştiam mai nimic). Mai puţin darnice sunt contribuţiile Şerban şi Alzati (ultimul neaducând nimic nou în marginea consideraţiilor lui I. Chindriş cu privire la Bibliile Micu şi Şaguna).

Quaderni della Casa Romena di Venezia (VII, 2010), sub coord. Eugen Munteanu, Ana-Maria Gînsac, Corina Gabriela Bădeliță și Monica Joița. Editura Universităţii Al. I. Cuza Iaşi, 2010.

Antichitatea creştină de la A la Z

Antichitatea creştină de la A la Z

Nuovo dizionario patristico e di antichità cristiane, coordonat de Angelo di Berardino (ediţia a II-a adusă la zi şi adăugită), Genova-Milano, Marietti

vol. 1 (A-E), 2006; vol. 2 (F-O), 2007; vol. 3 (P-Z), 2008

De aproape trei decenii, studioşii creştinismului vechi ţin pe masa de lucru un ghid esenţial pentru cercetarea lor: Dizionario patristico e di antichità cristiane (DPAC; 1983). Ilustrând admirabil perioada patristicii clasice (de la anul 100 până la Beda şi Ioan Damaschin), acest masiv dicţionar enciclopedic, publicat în limba italiană, în două volume, a devenit repede principalul titlu de referinţă în domeniu, beneficiind ulterior şi de traduceri în alte patru limbi occidentale.

Astfel, publicarea între 2006-2008 a unei noi ediţii aduse la zi şi adăugite a fost o surpriză deosebit de plăcută. Din prefaţa lucrării aflăm detalii cu privire la modul în care a fost gândită această apariţie. Mai întâi, prin adăugarea lui „Nuovo” la titlul original, care este totuşi reţinut ca atare, s-a dorit indicarea faptului că prezenta lucrare nu este una nouă, ci bazată pe textul original, dar şi că nu este o simplă reeditare, corectată de greşeli, a aceluia. Astfel, apărut după 23 de ani în 3 volume care însumează aproape cinci mii de pagini, dicţionarul a fost în întregime revizuit şi adus la zi – text şi bibliografie –, fie de autorii originari ai lemelor, fie de colaboratori noi. În cazul unora dintre leme, textele iniţiale au fost considerate depăşite din perspectiva cercetării de azi şi au fost înlocuite cu altele, scrise pentru noua ediţie de alţi autori. Între altele, de o nouă tratare s-au bucurat leme precum „Agostinismo”, „audientia episcopalis”, „cattedra”, „laico”, „manicheismo”, „mistica”, „mondo” sau „paideia”. De exemplu, A. Camplani prezintă sub titlul „Atanasio di Alessandria” starea cercetării actuale privind, între altele, paternitatea operelor Sf. Atanasie sau relaţia cu teologia lui Origen, valorificând studiile recente, precum cele ale lui C. Kannengiesser.

Mai mult decât atât, dicţionarul conţine aproximativ 500 de leme noi care încearcă să răspundă evoluţiilor şi provocărilor cercetărilor de astăzi; între acestea se numără, spre exemplu, „giudaismo”, „intolleranza”, „matristica”, „metempsicosi”, „Omero”, „panegirico”, „poesia cristiana”, „presbiteri apostolici”, „Scrittura sacra (versioni)”, „teologia negativa”, „traduzioni patristiche in lingue orientali” sau „vescovo”. Voi aminti câteva dintre aceste noutăţi. De pildă, sub titlul „ateismo (accusa di)”, P.F. Beatrice descrie modul în care primii creştini, dar şi evreii, au răspuns acuzaţilor de „ateism” formulate de către apologeţii politeismului, de la originile creştinismului până în vremea unor Porfir, Iamblichus sau Iulian Apostatul, prin Filon, Iustin Martirul, Origen, Clement Alexandrinul sau Eusebiu al Cezareei. Acelaşi Beatrice se apleacă sub voce „autobiografia” asupra literaturii patristice de tip autobiografic, ilustrată de opere ale sfinţilor Grigorie din Nazianz şi Augustin. Ca un ultim exemplu, simbologia şi iconografia cununii martiriului este descrisă de A. Viciano la tema „corona”, prin referinţe la Noul Testament, Părinţii Apostolici, Tertulian, Ciprian, Eusebiu al Cezareei, Ioan Hrisostom sau Ieronim şi la reprezentări aparţinând bazilicilor din secolele IV-VI.

Impunător şi angajant în cel mai înalt grad, acest dicţionar nu trebuie să lipsească niciunui cercetător al perioadei. Pentru că preţul lucrării poate fi prohibitiv pentru majoritatea celor interesaţi, achiziţionarea sa de către bibliotecile noastre mari, cu toate lipsurile lor financiare, este de dorit. Între mai multe volume de interes limitat şi acest autentic edificiu al cunoaşterii, alegerea îmi pare uşoară.

D.M. – Convorbiri literare, dec. 2010

 

+ un volum cuprinzând indici, tabele cronologice, hărţi (apărut oct. 2010): link

 

Fitzmyer’s ACTS OF THE APOSTLES

The Acts of the Apostles (Anchor Bible Commentaries)

by Joseph A. Fitzmyer (Paperback – 4 Dec 2007

Fitzmyer’s is one of the best commentaries on Acts. It is learned and covers each and every aspect one could think of, and more. Scholarly, exegetical. It doesn’t converse much with patristic authors, e.g. Chrysostom; one might have expected a bit more of that from a Catholic scholar. The notes on verses don’t always read with ease, but are always rewarding. The Introduction is solid, the bibliography extensive and illuminating.

The work is comparable with Barrett’s Commentary; the latter is equally monumental, but is more technical and converses more with German scholarship (which can take its toll on the more casual reader). Equally technical is Pervo’s Acts in Hermeneia, which is critical of most things (some would say in the extreme).
Get Fitzmyer (and/or Barrett).

The paperback is a cheap option, but, at 800+ pages, will most likely have a short life. After a few weeks, mine was already showing signs of wear.

Origen, ‘Omilii’; A. Muraru, ‘Libertate şi liber arbitru la Origen’ (book review / recenzie)

A review of several titles by, and on, Origen that have been published in Romania.

// O recenzie a unor volume de şi despre Origen apărute recent în România.

Origen, Omilii, comentarii şi adnotări la Geneză [Homilies, Commentaries and Annotations on Genesis]; Omilii şi adnotări la Exod [Homilies and Annotations on Exodus]; Omilii şi adnotări la Levitic [Homilies and Annotations on Leviticus]. Bilingual editions. Translations into Romanian with introductions and notes by Adrian Muraru, “Tradiţia creştină Series”, no. 1-3, Editura Polirom, Iaşi 2006; ‘Libertate şi liber arbitru la Origen’ [Freedom and Free Will in Origen], by Adrian Muraru, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi 2006, in Adamantius: Journal of the Italian Research Group on “Origen and the Alexandrian Tradition” 15 (2009) 545-548.

– dacă te interesează, vezi şi alte publicaţii de-ale mele în folder

ERIH vs. ISI (What’s best for the Humanities?)

As ISI was chiefly meant to meet the needs of the community of exact scientists (and mainly from the US), its relevance to the Humanities, especially in Europe, is undoubtedly problematic. Many of the old, respected European journals from countries such as Italy, for instance, are probably not even planning to apply to ISI… Studi medievali? How about Belgium’s venerable Analecta Bollandiana? Not a chance. Moreover, I am almost sure that the ISI severity as to the actual publication process will not allow them to be accepted. Different standards for two different worlds, basically English and non-English?

The European Reference Index for the Humanities (ERIH) is an attempt (started 2007) to overcome the ISI bias towards US/English journals and recognize the value of those (peer-reviewed or less so) journals that are being published in the main international languages, English included, in Europe. ERIH ‘Initial’ lists:
http://www.esf.org/research-areas/humanities/research-infrastructures-including-erih/erih-initial-lists.html

This first attempt raises a number of problems:

  • Too few scholars were appointed to grant these qualifications. A fair assessment, that should not possibly reflect their own personal scientific interests, would require that a larger number of scholars be involved (this can be obviously easily corrected);
  • US bias may actually still be an issue, since nearly all American journals are given an A (perhaps as a genuine mark of greatness or, possibly, just as an attempt to avoid an anti-American label);
  • The difference between A and B (as more or less widely received publications) is not clearly supported by evidence as it should be (e.g. after counting references to these journals, admittedly not an easy task at this time);
  • The C category should be clearly noted as local, while being acknowledged similar as to its quality to A or B;
  • The fact that a journal is given different qualifications in different sections, purposely reflecting the impact in different fields (e.g. Revue d’histoire ecclésiastique gets an A in ‘History’, but a B in ‘Religious Studies and Theology’) can be helpful, but can also be disconcerting in a time where scholars tend to work at the crossroads of several disciplines. How about a single, all-comprising list?
  • While the ISI system asks for e.g. 1) peer reviewing and 2) no significant delay of publication (both are problems in Europe, at least the larger Europe), ERIH seems to close its eyes on such shortcomings, at least for the moment. Is that fair? For now, I think it is. However, those rigorous requirements should become the norm for the near future in Europe, too. Especially the peer-reviewing, as it is not money consuming or anything. The second requirement will, I’m afraid, continue to be an unavoidable problem, esp. in the developing European countries, therefore will necessarily ask for a certain level of understanding and disregarding.
  • General Concern: will the ‘liberation’ of the ISI ‘tyranny’ lead to a nice balance or will, instead, create a ‘competition/division’ between the more English-oriented and the more European-oriented research in the Humanities? Will it be basically, if it’s not already, only a matter of local pride?
  • Should these tentative, unpolished ERIH lists be used already as indicative of academic excellence when offering grants?

Early updated versions of the ERIH lists are expected, with the 2008 coming soon. Europeans or less so, we need to keep an eye on this.

Disciplines: Anthropology; Archaeology; Art, Architectural and Design History; Classical Studies; Gender Studies; History; History and Philosophy of Science; Linguistics; Literature; Musicology; Paedagogical and Educational research; Philosophy; Psychology; Religious Studies and Theology.

–––––––-

Links: The UK, sharing with the US the language and with Europe a few other things, is unsurprisingly a leader in criticising ERIH. See this page of the Research Council, which included minutes of a dedicated February meeting. This brief assessment from the British Academy makes an interesting reading. See also comment by an American in Europe: http://www.charleswatkinson.com/2008/04/european-reference-index-for-humanities.html

Romania *in romaneste despre tirania ISI: Alexander Baumgarten, Viaţa formularelor ISI./// *Ad-Astra „noastra” a militat puternic pentru ISI, din motive evidente si foarte bune (in principal pentru dorita transparenta). Ma intreb daca vor avea deschiderea necesara sa compare si, in definitiv, sa recunoasca necesitatea unei alternative pentru studiile umaniste (initiatorii fiind, daca nu ma insel, in marea lor majoritate oameni din stiintele exacte). O discutie citita pe sait intre unul dintre initiatori si dna Zoe Petre a fost un pas interesant in aceasta directie. Sper la o continuare, care poate ca exista, insa de care nu am cunostinta.

Pelikan, “Brazos Theological Commentary on Acts”

Ca să mai rămân o vreme în perimetrul studiului biblic, m-am gândit să vă semnalez un interesant proiect: „Brazos Theological Commentary on the Bible” (în plan: 40 volume). Care ar fi noutatea în comparaţie cu celebrele comentarii precum „Anchor”? Aceea că îşi propune nu atât să fie un compendiu hiper-academic, cât să ajute Biserica/Bisericile în propovăduire, printr-un efort eminamente teologic. Dacă a ignora complet studiul de limbă în cazul studiilor biblice de azi este o „erezie” şi o prostie de-a dreptul, se poate spune fãrã teama de a greşi că accentul pe criticismul literar a condus la trista necesitate pentru ultraspecializare în studiul biblic. Comentariile Brazos vor fi, nu e nici o îndoială, o nucă greu de înghiţit pentru mulţi exegeţi academici de azi (mai ales protestanţi sau catolici), dar vor găsi, am credinta, o audienţă importantă în rândul credincioşilor şi mai ales predicatorilor de pretutindeni. Autorii volumelor constituante vor fi catolici, ortodocşi sau protestanţi, uniţi în importanţa dată Scripturilor ca Scrieri creştine interpretabile nicean.

Jaroslav Pelikan, Acts; Brazos Theological Commentary on the Bible (Grand Rapids: Brazos, 2005), 320pp.

Volumul de deschidere, singurul pe care îl cunosc până acum, a fost scris de ortodoxul Jaroslav Pelikan, istoric al tradiţiei creştine, şi a fost încheiat nu cu mult timp înainte de moartea autorului. Pelikan mărturiseşte împlinirea unui vis şi a unei datorii, căci, zice (împreună cu von Harnack), orice istoric al creştinismului şi teologiei trebuie să aibă cel puţin o legătură cu studiul Sfintelor Scripturi, chiar dacă nu va fi un specialist pe ansamblul acesteia: să cunoască Faptele Apostolilor.
The Brazos Commentary on Acts, aşadar, ultima scriere a lui Pelikan, deschide acest proiect. Faptul că proiectul este început printr-un nume celebru e o mişcare deşteaptă, fără îndoială. Mai puţin fericită este însă deschiderea cu un comentariu la Faptele Apostolilor, care „suferă” una dintre cele mai serioase controverse în ceea ce priveşte reconstituirea şi recunoaşterea textului (vezi şi remarcele din studiul meu pe FA 9, 1-19). Faptul că Pelikan preia, pare-se un pic prea avântat, efectul studiilor lui M.-E. Boismard (Le texte occidental des Actes des Apôtres, 2000), şi că astfel, versetele incluse sunt fie din KJV, fie traduse de el însuşi, nu face decât să ridice mingea la fileu exegeţilor de meserie. Sunt de acord, împreună cu unii ca aceştia, că, în ciuda unei introduceri destul de stufoase, Pelikan nu explică prea clar ce va face în volum, lăsând adesea cititorul perplex. Apoi, unele dintre comentarii (de ce nu toate?) par pur şi simplu meditaţii/divagaţii. Dacă vreţi, de tip predicatorial. Altele nu sunt mai mult decât un concis rezumat din exegeza modernă. Selecţia pare prea subiectivă pentru gustul celui obişnuit cu echilibrul ca cerinţă a actului ştiinţific de azi. Ceea ce intrigă e de fapt că volumul apare ştiinţific şi neştiinţific totodată, ceea ce crează aparenţa unei nereuşite, oricum ai lua-o.

Cititorul ortodox şi în general iubitorul patristicii şi al tratutului exegetico-teologic tradiţional va găsi motive de exultare şi prilej pentru slavoslovie pe parcursul lecturii. Mai greu de aflat astăzi, în studiul biblic, atâtea referinţe la cei vechi, de la Sf. Vasile, Hrisostom, Augustin sau Beda la dascălul tinereţii lui Pelikan, Luther.

Se pare că postmodernismul, cu toate bubele sale, permite iarăşi prezenţa conştiinţei credincioase în teologia ca ştiinţă. „Postmodernity, in turn, has encouraged us to criticize the critics”, se spune de altfel într-un eseu despre BTCB, pe care îl recomand pentru cine doreşte să afle mai multe despre proiect şi tema de faţă.

***Alte articole legate: Saul’s Conversion (Convertirea lui Saul) in Acts (Fapte) 9

Jean-Claude Larchet, Saint Silouane de l’Athos

 Jean-Claude Larchet, Saint Silouane de l’Athos (Épiphanie – Tradition orthodoxe. Grands Spirituels orthodoxes du XXe siècle), Les Editions du Cerf, Paris, 2001, 404 pp, ISBN 2-204-06543-9.

Recenzie publicată în Teologie şi viaţă [Iaşi] 15, no. 1-6 (2005) 466-469.

Sfîntul Siluan Atonitul ne e binecunoscut nouă tuturor, mai întâi prin scrierile sale – tipărite în numeroase ediţii –, şi apoi prin comentariile ucenicului său, părintele Sofronie. Multele traduceri existente au făcut ca personalitatea stareţului Siluan să exercite o serioasă influenţă deopotrivă în lumea ortodoxă şi în Occident. Pe fondul importantelor contribuţii ştiinţifice recente, publicate mai ales în Buisson Ardent. Cahiers Saint Silouane l’Athonite, lucrarea de care ne ocupăm descrie, la un alt nivel de amploare şi unui mai larg auditoriu, personalitatea şi experienţa duhovnicească a Sfântului Siluan. Autorul lucrării este patrologul francez Jean-Claude Larchet, un specialist în teologia Sf. Maxim Mărturisitorul şi în spiritualitatea ortodoxă, cunoscut la noi mai ales prin titluri ca Teologia Bolii sau Terapeutica bolilor spirituale. Lucrarea este prefaţată de arhimanditul Symeon de la mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul (Maldon, Marea Britanie). Acesta apreciază că visul părintelui Sofronie de a confrunta învăţătura duhovnicească a Sf. Siluan cu aceea a Sfinţilor Părinţi – pe care el nu a reuşit să şi-l vadă împlinit în timpul vieţii –, este pe deplin realizat de autor. Un merit în plus îl are Larchet prin studiul revelator asupra sensului celebrelor cuvinte „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” (9).
Autorul ne prezintă în prologul cărţii modul în care înţelege să continue exegeza părintelui Sofronie, principalul comentator asupra Sf. Siluan. Astfel, el îşi propune să arate că: 1) experienţa şi învăţătura sa duhovnicească se află în continuitatea tradiţiei răsăritene; 2) mai precis, corespondenţa între învăţătura sa şi cea a altor Părinţi îl fac vrednic de a fi privit ca un Părinte, de asemenea; şi 3) în ciuda legăturii cu tradiţia, Sf. Siluan este original, nu în sensul inovaţiei, ci în sensul unui alt mod de a spune, adresat lumii contemporane. Larchet descrie pe scurt cele două părţi ale cărţii: prima, ce constituie cea mai mare parte a lucrării, cuprinde studii referitoare la Sf. Siluan, iar cea de-a doua, reprezentă o serie de mici texte ale sfîntului, dintre care unele sunt complet inedite, altele traduse pentru prima dată în franceză, iar altele preluate din reviste de circulaţie foarte redusă. Prima parte, cea devotată studiilor, constituie, probabil, interesul principal al cititorului acestei lucrări. Prezentarea unui aşa volum mare de pagini într-un spaţiu atât de restrâns ne obligă să fim subiectivi în privinţa alegerii anumitor capitole pentru o prezentare mai detaliată. În general, autorul construieşte orice analiză tematică conform schemei: a) Sfânta Scriptură şi Părinţii; b) poziţia Sf. Siluan; şi c) concluzie. Capitolul I, dedicat vieţii, personalităţii şi operei Sf. Siluan, se bazează, firesc, pe scrierile părintelui Sofronie. În privinţa vieţii, Larchet îşi aduce contribuţia prin propunerea unor variante de datare a unor evenimente. Influenţa personalităţii sale este ilustrată mai ales prin figura episcopului sârb Nikolai Velimirovic, iar operei sfântului îi sunt găsite şapte mari teme (37-39).

Daniel Barbu, Bizanţ contra Bizanţ (book review)

Daniel Barbu, Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura politică românească [Byzantium versus Byzantium: Explorations into the Romanian Political Culture]. (Bucharest: Nemira, 2001). 304 p. ISBN 973-569-501-4

Bearing a title transparently reminiscent of N. Iorga’s influential “Byzance après Byzance”, this book by Daniel Barbu, a historian from the Faculty of Political Sciences at the University of Bucharest, has proven to be one of the most seminal publications of recent years in Romanian historiography. Following in the footsteps of renowned (post-) Byzantine scholars such as Valentin Al. Georgescu and Andrei Pippidi, and the historian of mentalities, Alexandru Duţu, the author explores the dynamics of the relationship between norms and social practices in Romania (basically Walachia and Moldavia) from the 17th to the 19th century.
This pre-modern period, called by the author Vechiul Regim – ‘Ancien Regime’ to avoid inappropriate labels taken over all too often from Western politics, is examined and defended against the more detrimental clichés, such as Iorga’s image of the continuation of Byzantine life north of the Danube. Byzantium was thought by Iorga to have continued living in the complex of institutions, as a civilisation composed of a Hellenic intellectual heritage, the Roman law, the Orthodox religion and its materialization in the arts. Such a reality would constitute a set of norms that would not allow for the import of Western practices during the 19th century [added ref.: Titu Maiorescu]. In fact, Romanians, Barbu argues, were not at all ‘born as post-Byzantine’: as Valentin Al. Georgescu put it 20 years earlier, Byzantium was a strong image of reference, of definition, but often used only in order to be surpassed and fought against. In such a way, the Romanians used the image of Byzantium to create their own non-Byzantium: they used social practices taken over from a ‘Byzantium after Byzantium’ to give content to a set of norms that Barbu proves not to be Byzantine at all (pp. 16-17). All the cultural imports from this surviving Byzantium (systematically inventoried by Iorga) are likely to be, despite the material witnesses that we have, no more than the expression of a horizon of expectations maintaining a normative political ideal. On the other hand, the non-Byzantium may be pictured as the experimental space, where practices are made up.
As a consequence, Barbu favours the idea that ‘Byzantium after Byzantium’ is but one of the expressions of the lasting reality that has been the affliction imposed by the “expressions without fundamentals” on Romanian society. One can speak therefore of the existence in the pre-modern Romania of a dormant conflict between the formal ‘Byzantium after Byzantium’ and the fundamental ‘non-Byzantium’ or ‘Byzantium against Byzantium’, a fact particularly obvious when the system of justice and the application of law are analyzed.
According to the author, Romanian patriarchal society was not a society ruled essentially by divine or natural law, as the Byzantine had been. Until it became acquainted to and open for Western forms of political and juridical organization, justice in Romanian society was guaranteed and executed quite arbitrarily by the prince and did not depend on public and generally accepted laws. Justice is essentially synonymous with forgiveness on the part of a devoted prince; consequently, the law is (one with) the faith. In reality, Orthodox Christianity is to be defined not theologically, but in terms of customary law and rituals. As Barbu puts it, ‘Romanian Orthodoxy is more of a tradition without faith than a tradition of faith’ (p. 96). Thus, ‘for the Romanians, Orthodoxy has been less of a personal faith or set of beliefs, than it has been an organic law called to organize and govern a social body.’ (p. 97). It has been not about believing in the Saviour of the Gospel, but has meant chiefly the submission to a general body of opinion. Such conclusions regarding the role of Orthodox Christianity in Romanian pre-modern society, if held a bit too vehemently, would certainly help to alter the detrimental, artificially created, image of Romanian Orthodoxy as the one truly lived Christianity. This historiographic misconstruction is regrettably often employed by theologians or other spokesmen of the Romanian Orthodox Church.
This interesting book is rounded off by a large bibliography and a useful index. To sum up, it is a book for specialists, historians and theologians, but also for politicians and the general reader. It is, in effect, a book that has a great deal to teach the reader not only about the past, but also about the present and the future of the Romanians and Romania in the newly shaped Europe. It would therefore not be excessive to say that this volume is expected to be a landmark in historiography, and one surely hopes that this contribution will represent a challenge to other researchers in the field. This volume should be translated into an international language, since it certainly deserves a wider attention.

Dragos Mirsanu (Leuven)

This book review has appeared in The Journal of Eastern Christian Studies, 57, no. 3-4 (2005) 319-321.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: