Fictio,~onis

***

ODINIOARĂ. GATA

De ce îmi tremură mâinile? Mi-au tremurat de când mă ştiu. Cînd eram mic mă durea şi burta adesea, mă aşezam de-a dreptul pe ea, deci cu faţa în jos pe pat şi, aşteptând, îmi trecea aşa. Apoi, nu o dată mă înţepa partea din stânga a pieptului; atunci ştiam că trebuie să iau o lingură de zahăr în gură. Mirare, chiar dacă uşurare, după electrocardiograme: nu aveam nimic la inimă.

M-am născut, desigur, când alţii mureau. Toţi ne naştem aşa, doar că la mine a fost mai evident, de vreme ce am precedat cutremurul din 77 numai cu vreo săptămână. Sunt peşte, dar sper că nu interesează pe nimeni. Din copilărie îmi amintesc, ba nu, nu prea îmi amintesc, nimic, doar ce îmi minte vreo poză privită azi. Stupid nu am fost, cred, niciodată, până de curând cel puţin. De mic nu-ş cine mă împingea să iau câte o carte, atlas ceva, în mâini, şi aşa să mi se pară că îmi aparţin toate cele ce erau înăuntru: poze, apoi şi cuvinte, cunoştinte. Ideile au venit probabil mai târziu, dar cine mai ştie. Am fost un copil din ăla care ştia animale şi capitale. Care, fără să fie lider de grup, era specialist în ceva: spus de poante, transferat sfaturi, oferit indicaţii tactice la joacă. Un teoretician cu aspiraţii de practicant, dacă nu sună prea metalic.

A, şi plângeam. Plângeam furios la toate petrecerile pe care mi le organizau părinţii, invariabil. De pildă, pentru că, deşi suflasem în lumânări, sau tocmai pentru aceea, ceilalţi copii reuşeau, mişeii, să mă lase fără o felie de tort. Ceea ce m-a făcut să dispreţuiesc mai apoi tortul şi să minunez pe câte unii, de obicei fete (aşa vreau să cred, dar de fapt nu-mi mai amintesc), când le ofeream generos o felie în plus. De pe bicicletă am căzut în timpul unei şedinţe intensive cu tata, care de altfel nu cred că ştia să meargă. Julituri, din belşug, prea multe în orice caz pentru eul meu adulat, şi, da, am plâns. În rarele drumeţii mă plângeam de durerea umerilor, chiar dacă rucsacul meu era cel mai probabil plin cu pene sau ceva similar. Câte o albină (aici aş fi putut da odinioară denumirea latinească) îmi provoca o dezamăgire de cunoscător şi, ca atare, răcneam cu nefolos un recviem pentru biata zburătoare, ca şi pentru mândria mea. Aha, Lacrimosa. Şcoala, bag seamă, mi-a folosit pentru aceea că am întâlnit competiţia. De atunci nu am mai plâns, că devenisem băiat mare. Mai mult, parcă prinsesem gust să-i văd pe alţii cum plâng şi să le compătimesc firea slabă. Trăgeam eu primul să nu apuce să-şi dea seama că erau de fapt mai tari.

Cu înotul m-am descurcat de minune. Eu. De la o vreme, trebuie să îmi înfund urechea stângă, să nu intre apă. Dar nu e vina mea.

Şi eu, ca şi alţii, am încercat ispita rebeliunii juvenile. La mine s-a manifestat prin redecorarea maşinilor din cartier în stil minimalist. Tot ce nu era iremediabil fixat, precum farurile de plastic lateral şi spate, era luat în numele nenecesităţii. Asta după ce trecusem de faza resemnificării utile, în cazul şuruburilor acelora metalice de pe Dacie, cu care jucam fotbal în trei jetoane. Doamne ce bine alunecau pe ciment! Nefericiţii de la Piteşti băgaseră pe multe maşini nişte surogate de plastic care poate că serveau la fel de bine acelaşi scop, acela de a spăla parbrizul, dar pentru noi erau prilej de jale si dezgust. La fel, mai apoi, ne dădeau de furcă farurile spate, de la 1410 cred, căci erau nu numai înşurubate ci şi izolate cu o bandă de cauciuc de jur-împrejur. Timp de vreo 10 zile în cursul anului XXXX deci, seara de joacă se încheia mai devreme. La ceas de taină şi tiptil, gaşca de băieţi îsi asuma evlavios nobila ocupaţie, înarmându-se cu şurubelniţe care de care mai potrivite. Cei care se respectau aveau două, pe care le foloseau expert, pe rând, în funcţie de aplicaţia dorită. Când dădeam de câte un Oltcit, era ca cireaşa de pe tort (iarăşi tort?): semnalizările laterale se predau simplu, prin deşurubare. Gaşca avea regulile ei, primirea catehumenatului nu se făcea oricum, căci presupunea încredere. Spartul acesteia s-a produs, din fericire, într-o fază acceptabilă: unul devenise atât de relaxat în practica meseriei încât era să fie călcat de o maşină. Nu mai era concentrarea de odinioară, şi poate că şi comunitarii (sau câinii, cum se numeau pe atunci) începuseră să ne ia la ochi, pentru că ne lărgisem aria de acţiune şi în cartierul vecin. Da, alte vremuri. De atunci, sunt în legalitate şi niţel cam trist. Sper că nu chiar de aia, dar poate că. Şi. De.

Acum când scriu mă doare un picior cam la genunche. Tălpile mă cam mănâncă şi ele, e cald, ochii îmi sunt împăienjeniţi şi capul greu. Gata.

DM; 10 aug 08; 3000-BE

***