Creştinii Scutului (antirachetă)

A revenit în atenția tuturor scutul antirachetă: românii sunt, se zice, în situația cea mai liniștită din istorie, din punct de vedere al securității. Așa o fi. Ne dorim evitarea oricărui conflict, iar dacă scutul previne atacul, într-un gest de amenințare pasivă, el își poate avea un rol real.

N-aş vrea să mă las înşelat, totuşi: antiaeriana de intercepție de la Deveselu, ca orice mașinărie de război, nu va fi o unealtă tocmai creştină, căreia să îi poți face o „sfeștanie” având cugetul împăcat. Din perspectiva creștinismului, „paşnică” este, la rigoare, doar iubirea în Duhul Evangheliei.

[ citeşte mai departe ]

Wrestling, un show păcătos

Mă întreabă nepoțelul de nici 12 ani care e wrestlerul meu preferat, iar eu îi răspund, cu un aer de cunoscător, în glumă: Bigshow.

Ah, îmi spune, înfocat, nu mai știe pe nimeni să fie fan al acestui colos – chiar? – prietenii sau colegii lui sunt fani Cena, ori fani Orton… Mă uit la el cu o sprânceană ridicată, având bagajul de cunoștințe a unui zapper moderat, și-mi zic că mă așteaptă o discuție care mă depășește, dar mă și neliniștește.

citește mai departe

Două toamne

Un batran si o batrana
trec pe-alee catinel.
Ea cu-n trandafir in mana,
cu o crizantema, el.
Parca vin dintr-o balada,
parca vin dintr-un colind.
Ea cu parul de zapada,
el cu parul de argint.
Cad incet, ca niste ganduri,
coapte, frunzele de tei,
cum cadeau si-n alte randuri,
cand ei nu erau bunei.
Uite banca lor cea veche,
care-i stie fericiti,
iar pe banca o pereche
tanara de-ndragostiti.
Ochii fetei de scanteie
si-ai baiatului la fel;
si trec iara pe alee
o bunica si-un bunel…
Doua toamne, iata-le,
intr-un dor legatele:
doua sfinte lebede
pe o apa repede…

Versuri: Dumitru Matcovschi

Muzica Ion Enache

Interpret Ion Suruceanu

R.I.P. Marin Tarangul

Din necrologul scris de Andrei Pleşu„: Arestat în 1961, el apucase, pînă atunci, să-şi ia licenţa în teologie şi să se înscrie la doctorat. Nu a devenit însă „doctor“ decît la Paris, unde s-a stabilit în 1979. Descendentul lui Constantin Tarangul, înnobilat de Franz Josef (Marin era, de fapt, von Tarangul) şi al lui Erast Tarangul, guvernator al Bucovinei la sfîrşitul secolului al XIX-lea, colegul meu îşi cîştiga existenţa ca paznic de noapte pe malul Senei, aşa încît ziua să se poată ocupa de cercetările sale academice. E, din păcate, o traiectorie caracteristică pentru inapetenţa mediului românesc faţă de vlăstarele sale meritorii, dar şi pentru destinul greu de analizat al unui om excepţional, dar risipit într-o biografie destrămătoare. L-am văzut, de mai multe ori, umilit. Umilit de autorităţi, de unii confraţi, de împrejurări, sau de propriul său corp, prea şubred pentru a susţine povara unui proiect existenţial ambiţios, cum era, de fapt, proiectul lui Marin. Înalt, dar filiform, fragil, dar lacom de uzură senzuală, Marin Tarangul avea, pînă şi în momentele lui de aroganţă, o componentă de retractilitate, de resemnare. Era fundamental singur. Şi păstra mereu în privire, în gesturi, în felul lui de a dansa şi de a vorbi pecetea „străinului“. Străin de lumea în care se născuse, ca şi de cea în care s-a exilat, străin de lume şi de sine, străin de propria sa înzestrare şi de propria sa viaţă.

Personal, am avut ocazia să citesc un număr de scrisori nepublicate adresate de acesta bizantinologului Alexandru Elian, pe care îl respecta. Îmi amintesc aplombul cu care minimaliza aportul patristicii (sau măcar al părţii sale mai filozofice), şi în principal pe Pseudo-Dionisie Areopagitul, care nu trebuia considerat, desigur, altceva decât ceea ce a fost, un neoplatonist mărunt. Îmi amintesc o frază prin care Tarangul dorea să îl asigure pe Elian că această convingere nu trebuie să fie considerată o revoltă tinerească, de vreme ce el nu mai era, în nici un caz, tânăr… Un personaj fascinant. Dumnezeu să-l ierte!

Din nou despre religiozitatea românilor

Conaţionalii noştri, credincioşii Europei

Deşi nu stă bine la capitolul cunoaştere ştiinţifică, ţara noastră a obţinut punctajul maxim în ceea ce priveşte credinţa religioasă. Astfel, românii sunt poporul european care se roagă cel mai mult şi ocupă locul patru în topul statelor UE în ceea ce priveşte mersul la biserică, arată studiul „Publicul şi ştiinţa”.

În plus, aproximativ patru din cinci români cred că „există miracole, fenomene ce nu ţin de ştiinţă” şi doi din trei consideră că Biserica nu greşeşte niciodată în ceea ce spune.

O mare încredere o au conaţionalii noştri şi în horoscoape şi numere norocoase, indicând o aplecare mai degrabă către ştiinţele oculte. Concret, 22% dintre români considerau, în 2005, că horoscopul este „foarte ştiinţific”, aceasta fiind cea mai ridicată rată din UE, după Cipru, iar aproape 40% dintre ei cred acum că zodia ne influenţează personalitatea. Iar în numere norocoase cred jumătate dintre români. Nu lipsesc din credinţa comună deochiul sau banii care „vin când te mănâncă palma”.

tot articolul: http://www.evz.ro/detalii/stiri/romanii-repetentii-ue-la-cultura-generala-901998.html

Propuneri pentru canonizarea victimelor puşcăriilor comuniste în Revista BOR

Ici-colo şi pe diverse căi, un număr de proponenţi ai canonizării victimelor puşcăriilor comuniste îşi fac auzită nemulţumirea în legătură cu nebăgarea în seamă a problemei de către pătura ierarhică a BOR.

Nu că aş dori să mă arunc eu însumi pe „baricade”, dar să semnalez, în trecere măcar, cel puţin două articole care fac acelaşi lucru precum mai sus menţionaţii şi care şi-au găsit loc între paginile principalei reviste oficiale a BOR, „Biserica Ortodoxă Română”:

1. Pr. dr. Gheorghe I. Drăgulin, Victimele puşcăriilor comuniste şi ale revoluţiei în atenţia aghiografului contemporan, în „Biserica Ortodoxă Română”, CIX (1991), nr. 7-9, p. 96 [Arhim. Arsenie Boca, Arhim. Benedict Ghiuş, Pr. Ioan Şt. Boboc (Căţulna, jud. Buzău), Prof. Teodor M. Popescu, Vasile Voiculescu]

2. Pr. dr. Gheorghe I. Drăgulin, Valeriu Gafencu: Prin mari încercări, cu statornicie şi iubire creştină, la suprema cinstire aghiografică, în „Biserica Ortodoxă Română”, CXX (2002), nr. 7-9, p. 466-478. [Valeriu Gafencu]

-or mai fi şi altele… e drept că autorul e cunoscut în cercul teologiei istorice pentru unele scrieri cu caracter „naţionalist” (ref. Dionisie Areopagitul), dar aceasta contează prea puţin aici; ideea e alta: aceste articole, scrise chiar de către una dintre victimele puşcăriilor (vezi un interviu aici), au fost totuşi aprobate spre publicare în Revista oficiala a BOR… surprinde? -muniţie nouă? 🙂

Salarizarea clerului ca vulnerabilitate

Iuliana Conovici, Ortodoxia în România postcomunistă, p. 252:

Această precaritate a situaţiei financiare a clerului pune Biserica în situaţia de a fi vulnerabilă pe mai multe planuri. La nivel central, în negocierile cu instituţiile Statului, autorităţile bisericeşti se găsesc în situaţia de a cere mereu mai multe fonduri pentru un personal în creştere de la un an la altul, expunându-se astfel presiunilor politice şi văzându-se nevoite să îşi auto-cenzureze ceea ce ar fi trebuit să fie „vocea profetică” a Bisericii în societate.