Creştinii Scutului (antirachetă)

A revenit în atenția tuturor scutul antirachetă: românii sunt, se zice, în situația cea mai liniștită din istorie, din punct de vedere al securității. Așa o fi. Ne dorim evitarea oricărui conflict, iar dacă scutul previne atacul, într-un gest de amenințare pasivă, el își poate avea un rol real.

N-aş vrea să mă las înşelat, totuşi: antiaeriana de intercepție de la Deveselu, ca orice mașinărie de război, nu va fi o unealtă tocmai creştină, căreia să îi poți face o „sfeștanie” având cugetul împăcat. Din perspectiva creștinismului, „paşnică” este, la rigoare, doar iubirea în Duhul Evangheliei.

[ citeşte mai departe ]

Wrestling, un show păcătos

Mă întreabă nepoțelul de nici 12 ani care e wrestlerul meu preferat, iar eu îi răspund, cu un aer de cunoscător, în glumă: Bigshow.

Ah, îmi spune, înfocat, nu mai știe pe nimeni să fie fan al acestui colos – chiar? – prietenii sau colegii lui sunt fani Cena, ori fani Orton… Mă uit la el cu o sprânceană ridicată, având bagajul de cunoștințe a unui zapper moderat, și-mi zic că mă așteaptă o discuție care mă depășește, dar mă și neliniștește.

citește mai departe

Două toamne

Un batran si o batrana
trec pe-alee catinel.
Ea cu-n trandafir in mana,
cu o crizantema, el.
Parca vin dintr-o balada,
parca vin dintr-un colind.
Ea cu parul de zapada,
el cu parul de argint.
Cad incet, ca niste ganduri,
coapte, frunzele de tei,
cum cadeau si-n alte randuri,
cand ei nu erau bunei.
Uite banca lor cea veche,
care-i stie fericiti,
iar pe banca o pereche
tanara de-ndragostiti.
Ochii fetei de scanteie
si-ai baiatului la fel;
si trec iara pe alee
o bunica si-un bunel…
Doua toamne, iata-le,
intr-un dor legatele:
doua sfinte lebede
pe o apa repede…

Versuri: Dumitru Matcovschi

Muzica Ion Enache

Interpret Ion Suruceanu

R.I.P. Marin Tarangul

Din necrologul scris de Andrei Pleşu„: Arestat în 1961, el apucase, pînă atunci, să-şi ia licenţa în teologie şi să se înscrie la doctorat. Nu a devenit însă „doctor“ decît la Paris, unde s-a stabilit în 1979. Descendentul lui Constantin Tarangul, înnobilat de Franz Josef (Marin era, de fapt, von Tarangul) şi al lui Erast Tarangul, guvernator al Bucovinei la sfîrşitul secolului al XIX-lea, colegul meu îşi cîştiga existenţa ca paznic de noapte pe malul Senei, aşa încît ziua să se poată ocupa de cercetările sale academice. E, din păcate, o traiectorie caracteristică pentru inapetenţa mediului românesc faţă de vlăstarele sale meritorii, dar şi pentru destinul greu de analizat al unui om excepţional, dar risipit într-o biografie destrămătoare. L-am văzut, de mai multe ori, umilit. Umilit de autorităţi, de unii confraţi, de împrejurări, sau de propriul său corp, prea şubred pentru a susţine povara unui proiect existenţial ambiţios, cum era, de fapt, proiectul lui Marin. Înalt, dar filiform, fragil, dar lacom de uzură senzuală, Marin Tarangul avea, pînă şi în momentele lui de aroganţă, o componentă de retractilitate, de resemnare. Era fundamental singur. Şi păstra mereu în privire, în gesturi, în felul lui de a dansa şi de a vorbi pecetea „străinului“. Străin de lumea în care se născuse, ca şi de cea în care s-a exilat, străin de lume şi de sine, străin de propria sa înzestrare şi de propria sa viaţă.

Personal, am avut ocazia să citesc un număr de scrisori nepublicate adresate de acesta bizantinologului Alexandru Elian, pe care îl respecta. Îmi amintesc aplombul cu care minimaliza aportul patristicii (sau măcar al părţii sale mai filozofice), şi în principal pe Pseudo-Dionisie Areopagitul, care nu trebuia considerat, desigur, altceva decât ceea ce a fost, un neoplatonist mărunt. Îmi amintesc o frază prin care Tarangul dorea să îl asigure pe Elian că această convingere nu trebuie să fie considerată o revoltă tinerească, de vreme ce el nu mai era, în nici un caz, tânăr… Un personaj fascinant. Dumnezeu să-l ierte!

Din nou despre religiozitatea românilor

Conaţionalii noştri, credincioşii Europei

Deşi nu stă bine la capitolul cunoaştere ştiinţifică, ţara noastră a obţinut punctajul maxim în ceea ce priveşte credinţa religioasă. Astfel, românii sunt poporul european care se roagă cel mai mult şi ocupă locul patru în topul statelor UE în ceea ce priveşte mersul la biserică, arată studiul „Publicul şi ştiinţa”.

În plus, aproximativ patru din cinci români cred că „există miracole, fenomene ce nu ţin de ştiinţă” şi doi din trei consideră că Biserica nu greşeşte niciodată în ceea ce spune.

O mare încredere o au conaţionalii noştri şi în horoscoape şi numere norocoase, indicând o aplecare mai degrabă către ştiinţele oculte. Concret, 22% dintre români considerau, în 2005, că horoscopul este „foarte ştiinţific”, aceasta fiind cea mai ridicată rată din UE, după Cipru, iar aproape 40% dintre ei cred acum că zodia ne influenţează personalitatea. Iar în numere norocoase cred jumătate dintre români. Nu lipsesc din credinţa comună deochiul sau banii care „vin când te mănâncă palma”.

tot articolul: http://www.evz.ro/detalii/stiri/romanii-repetentii-ue-la-cultura-generala-901998.html

Propuneri pentru canonizarea victimelor puşcăriilor comuniste în Revista BOR

Ici-colo şi pe diverse căi, un număr de proponenţi ai canonizării victimelor puşcăriilor comuniste îşi fac auzită nemulţumirea în legătură cu nebăgarea în seamă a problemei de către pătura ierarhică a BOR.

Nu că aş dori să mă arunc eu însumi pe „baricade”, dar să semnalez, în trecere măcar, cel puţin două articole care fac acelaşi lucru precum mai sus menţionaţii şi care şi-au găsit loc între paginile principalei reviste oficiale a BOR, „Biserica Ortodoxă Română”:

1. Pr. dr. Gheorghe I. Drăgulin, Victimele puşcăriilor comuniste şi ale revoluţiei în atenţia aghiografului contemporan, în „Biserica Ortodoxă Română”, CIX (1991), nr. 7-9, p. 96 [Arhim. Arsenie Boca, Arhim. Benedict Ghiuş, Pr. Ioan Şt. Boboc (Căţulna, jud. Buzău), Prof. Teodor M. Popescu, Vasile Voiculescu]

2. Pr. dr. Gheorghe I. Drăgulin, Valeriu Gafencu: Prin mari încercări, cu statornicie şi iubire creştină, la suprema cinstire aghiografică, în „Biserica Ortodoxă Română”, CXX (2002), nr. 7-9, p. 466-478. [Valeriu Gafencu]

-or mai fi şi altele… e drept că autorul e cunoscut în cercul teologiei istorice pentru unele scrieri cu caracter „naţionalist” (ref. Dionisie Areopagitul), dar aceasta contează prea puţin aici; ideea e alta: aceste articole, scrise chiar de către una dintre victimele puşcăriilor (vezi un interviu aici), au fost totuşi aprobate spre publicare în Revista oficiala a BOR… surprinde? -muniţie nouă? 🙂

Salarizarea clerului ca vulnerabilitate

Iuliana Conovici, Ortodoxia în România postcomunistă, p. 252:

Această precaritate a situaţiei financiare a clerului pune Biserica în situaţia de a fi vulnerabilă pe mai multe planuri. La nivel central, în negocierile cu instituţiile Statului, autorităţile bisericeşti se găsesc în situaţia de a cere mereu mai multe fonduri pentru un personal în creştere de la un an la altul, expunându-se astfel presiunilor politice şi văzându-se nevoite să îşi auto-cenzureze ceea ce ar fi trebuit să fie „vocea profetică” a Bisericii în societate.

Alexandru Sturza (Iaşi 1791-Odessa 1854)

Despre Alexandru Sturza am aflat pentru prima dată dintr-un comemorare publicată de Emil Vrabie în revista Biserica Ortodoxă Română (nr. 1-4/2004, 1890-193), sub titlul Filosof fără mormânt. Născut în Iaşi dar strămutat la nici un an în Rusia, face carieră diplomatică şi de om de litere creştin, în contra curentului revoluţionar emanat din Franţa. După wikipedia (de fapt după British Encyclopaedia),

Striving to develop a renovated form of Orthodox Christianity and to promote it in Western Europe, he wrote Considérations sur la doctrine et l’esprit de l’Église orthodoxe (Stuttgart, 1816).

His Mémoire sur l’état actuel de l’Allemagne, written at the request of Tsar Alexander I during the Congress of Aix-la-Chapelle, was an attack on the German universities, repeated inCoup d’oeil sur les universites de l’Allemagne (Aachen, 1818). His other important works are La Grèce in 1821 (Leipzig, 1822) and Oeuvres posthumes religieuses, historiques, philosophiques et litteraires (5 vols., Paris, 1858-1861).

După o primă monografie dedicată acestui personaj uitat (Stella Ghervas. Alexandre Stourdza (1791-1854). Un intellectuel orthodoxe face à l’Occident. Genève, Ed. Suzanne Hurter, 1999.) , aceeaşi autoare revine cu Réinventer la tradition. Alexandre Stourdza et l’Europe de la Sainte-Alliance. Paris, Honoré Champion, 2008), pe care ne-o descoperă recenzia lui Florin Platon din Contrafort (nr. 10-11 (181-182), noiembrie-decembrie 2009):  Un diplomat şi un intelectual aproape uitat: Alexandru Sturza. Preiau aici un fragment din ultima:

Tot ca diplomat al ţarului, Alexandru Sturza a făcut mai multe călătorii în Balcani, în anii cruciali ai războaielor na poleoniene (1812-1813) şi în 1828-1829, jucînd, prin propunerile făcute, un rol şi în elaborarea Regulamentelor Organice din 1831-1832 (se pare că Sturza spera ca, în acest fel, cele două Principate să fie făcute să intre în marea familie a popoarelor ortodoxe, la a cărei constituire visa). Tînărul vlăstar al boierimii moldovene a sprijinit cu ardoare şi mişcarea de eliberare a grecilor, fiind – în spiritul vremii – un filoelenist convins, dar, desigur, nu din simpatie pentru afirmarea naţională a grecilor, ci din acelaşi motiv al pan-ortodoxismului: ridicarea antiotomană a acestei naţiuni îi apărea lui Sturza ca un prim pas pe drumul constituirii unei mari lumi ortodoxe sud-est europene şi balcanice, capabilă, prin revigorarea tradiţiei culturale şi politice bizantine (sub egida Rusiei, desigur), să fie o pavăză în calea tăvălugului asimilant al culturii apusene. Cu acest scop, Sturza a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a înăbuşi orice simptom de liberalizare apărut în spaţiul politic european controlat de Rusia prin Sfînta-Alianţă (am citat mai sus scandalul stîrnit de memoriul din 1818, care preconiza combaterea liberalismului din universităţile germane). După încheierea carierei de diplomat (în anii ’20 ai veacului al XIX-lea), ca urmare a dezamăgirii provocată de neconcretizarea proiectului său postbizantin (lipsit, de la un moment dat înainte, de sprijinul politicii ţariste), Alexandru Sturza şi-a continuat prin scris lupta de partizan al reacţiunii, lăsînd posterităţii un mare număr de scrieri diverse (memorii de călătorie, corespondenţă ş. a. m. d.), al căror numitor comun este, invariabil, acelaşi: necesitatea de a rezista presiunii decadente şi destructurante a civilizaţiei occidentale, prin „reinventarea”, într-un sens deopotrivă spiritual şi politic, a tradiţiei (ortodoxe a) spaţiului răsăritean. Prin acest demers, Alexandru Sturza îmi pare a fi cel dintîi opozant al ceea ce numim astăzi „globalizare”, numită atunci, la scara continentului, europenizare, într-o vreme în care „mersul istoriei” şi sensul aspiraţiilor colective – şi chiar al socie tăţii politice ruse, însăşi – erau cu totul altele, mai exact invers decît le-ar fi dorit diplomatul şi intelectualul româno-rus.

***Vezi şi Andrei PIPPIDI, „Des lumières à la contre-révolution : Alexandre Stourdza”, in REVUE DES ÉTUDES SUD-EST EUROPÉENNES XXXIX (nos 1-4) Janvier-Décembre 2001, 89-96; o altă recenzie la Ghervas (2008) poate fi aflată în Journal of European Studies, Vol. 39, No. 3, 391-392 (2009) (A. Drace-Francis)

Arme ruseşti la mănăstire

În continuarea postului precedent… mi-am amintit cât de deconcertat am fost văzând la Mănăstirea Donskoi din Moscova tancuri, taburi şi artilerie în curte! Chiar dacă fundarea mănăstirii în 1591 este legată de o luptă, nu este un motiv, în opinia mea, ca Biserica ortodoxă – fie ea şi rusă – să blagoslovească această prezenţă.

Iată o fotografie ilustrativă (cât o mie de cuvinte)… [clic pe imagine pentru a o vedea întreagă]

(de Dmitriy Tkachenko)

Mihai Ghimpu vs Serghei Lavrov

…nu Romania este tara care detine armata pe teritoriul Republicii Moldova…

Reactia vine dupa ce acum cateva zile, Lavrov l-a criticat pe Ghimpu pentru atitudinea acestuia fata de „Ziua Victoriei” [9 mai 1945] si a sugerat ca Romania nu ar recunoaste Republica Moldova.

„Noi recunoastem Moldova drept un stat suveran si independent. Nu toti vecinii Moldovei fac acelasi lucru. Vecinii din vest, spre exemplu, nu considera ca moldovenii sunt o natiune. Daca as fi in locul lui Ghimpu, aceasta ar fi principala mea preocupare. Nu as folosi o sarbatoare, sacra pentru noi, pentru a face astfel de insinuari”, a declarat miercuri seara Serghei Lavrov.

Afirmatiile sale vin dupa ce presedintele ad interim al Moldovei explicase ca nu va participa la parada de la Moscova deoarece acolo „se vor aduna invingatorii, iar noi nu avem ce sa cautam acolo”.

„Cum sa particip la parada alaturi de armata care ne-a adus comunismul, a organizat foametea si ne-a deportat in Siberia? Astazi ea se afla in cetatea lui Stefan cel Mare. Aceasta armata a stat si la baza formarii Transnistriei”, si-a argumentat Mihai Ghimpu decizia. [sursa aici]

***

Mihai Ghimpu renunta sa participe la parada de 9 mai de la Moscova: Nu uit deportarile in Siberia, foametea si armata sovietica

Serghei Lavrov (Rusia): In locul lui Ghimpu, principala mea preocupare ar fi Romania, si nu Ziua Victoriei

Potrivit unor surse apropiate guvernului de la Chisinau, evocarea greutatilor de ordin economic este doar un pretext. „In realitate, Mihai Ghimpu nu se grabeste sa ia o decizie finala in acest sens, pentru ca la parada nu va participa Romania. Nimanui nu i-a trecut prin cap sa-i invite la parada pe reprezentantii Romaniei, a carei armata a luptat, pana in 1944, cand trupele sovietice au eliberat tara, de partea Germaniei fasciste”, a spus interlocutorul ziarului Kommersant. [sursa aici]

Ortodoxia în România postcomunistă (Iuliana Conovici)

A apărut primul volum (din două) al lucrării Ortodoxia în România postcomunistă. Reconstrucţia unei identităţi publice, de Iuliana Conovici. Ea reprezintă o lucrare de doctorat susţinută la Facultatea de Ştiinţe Politice a U. Bucureşti.

Iuliana CONOVICI
Ortodoxia în România postcomunistă. Reconstrucţia unei identităţi publice (vol. I)
EDITURA EIKON, CLUJ 

COLECTIA: Seria THEOLOGIA SOCIALIS

ANUL APARITIEI: 2009
ISBN: 978-973-757-262-2
NR. PAGINI: 500
FORMAT: 13 x 20 

PRET 11,56

Lucrarea de faţă îşi propune să descifreze condiţiile şi modurile în care Biserica Ortodoxă Română îşi restructurează rolul de actor semnificativ al spaţiului public românesc postcomunist din decembrie 1989 până în anul 2008. Pentru a reconstitui acest tablou, am căutat să aflăm cum înţelege Biserica să îşi reorganizeze, reamenajeze, renegocieze ea însăşi propria identitate publică în raport cu alţi actori din acest spaţiu. Totodată, această investigaţie ne va vorbi, dintr-o perspectivă inedită, despre parcursul postcomunist al întregii societăţii româneşti. Ea constituie astfel şi o pledoarie implicită pentru includerea investigării manifestărilor şi semnificaţiilor religiosului în spaţiul public printre obiectele de studiu cu drepturi depline ale ştiinţei politice.

 

Puteţi cumpăra de aici:
Ortodoxia in Romania postcomunista. Reconstructia unei identitati publice (vol. I)

Băsescu şi musulmanul plus alte câteva referinţe la religie în dezbaterea preşedinţilor

La dezbaterea candidaţilor din acesată seară referinţele religioase au fost marginale dar nu au lipsit:

  1. metafora cu Biblia care are valoare pentru un credincios şi e doar o stivă de hârtii pentru ateu, la fel constituţia… (Antonescu)
  2. Doamne-ajută (Antonescu)
  3. citatul din Sf. Ioan Gură de Aur (Geoană)
  4. P.F. patriarh Daniel ca model moral (Geoană)
  5. folosirea resurselor sociale ale BOR (integrarea de către stat, probabil folosirea asistenţilor sociali ai Bisericii) (Geoană)
  6. rolul f. important şi de apreciat al BOR în diasporă, mai ales în Italia şi Spania (Băsescu)
  7. creştinarea unui copil musulman (în ortodoxie) ca cea mai frumoasă faptă făcută în calitate de om (nu politic) (Băsescu)
  8. Aşa să mă ajute Dumnezeu (Băsescu)

În opinia mea, povestea creştinării musulmanului se arată uimitoare în discursul unui candidat la preşedinţie. Există şi cetăţeni musulmani în România… Oriunde în altă parte în Occident, chiar şi în Italia, afirmaţia ar fi fost considerată contraproductivă, chiar autodestructivă. Folosit în prime-time-ul campaniei, acest punct – cu tot caracterul său personal, într-adevăr – arată, în opinia mea, că România nu este, în acest moment, (încă?) parte a Europei de astăzi. E şi de rău şi de bine. România ar fi putut fi, da, o parte frumoasă a unei Europe acum improbabile.

update: legat de asta, citeşte şi:

Tatarii il sustin pe Geoana, dupa ce Basescu a declarat ca a crestinat un musulman

Adormirea unui bătrân frumos, p. Teofil Părăian

Am aflat mai întâi de aici, apoi şi de pe Basilica (unde pot fi aflate amănunte biografice), de trecerea la Domnul a acestui vrednic părinte al ortodoxiei româneşti. Ca pe atâţia alţii, şi pe mine m-au bucurat momentele când l-am audiat într-o conferinţă la Iaşi, cândva prin anii ’90. Am descoperit-o prin el pe Zorica Laţcu, lucru pe care, probabil, nu îl voi uita. A fost, prin simpla sa apariţie, ca şi prin mărturisire, un frumos model. Veşnică să-i fie pomenirea!

Religia în România de azi

Grupul românesc pentru
studiul valorilor sociale

Grupul românesc pentru studiul valorilor sociale” a publicat un Newsletter dedicat religiozităţii din România, urmărind cele mai recente date oferite de „European Values Survey” şi „World Values Survey„. Comparativ, România se prezintă a treia în topul european al ţărilor, după Polonia şi Italia, în funcţie de prezenţa lunară la biserică.  România e pe primul loc la media răspunsurilor la întrebarea „Cât de important este Dumnezeu în viaţa dvs.?” (scor: 9,2/10). Asta, pentru că:

În România practica religioasă a înregistrat o creştere constantă în ultimii 15 ani, procentul celor care merg la biserică lunar crescând de la 30% în 1993 la 48% în 2008.

Cât priveşte emigraţia,

Indiferent de nivelul de studii sau de anul naşterii, migranţii români merg la biserică mult mai rar decât persoanele cu vârstă şi educaţie similare care locuiesc în România. Practic, procentul migranţilor care declară că frecventează biserica cel puţin odată pe lună  reprezintă  aproape  jumătate  din  procentul  celor  care  asistă  lunar  la  serviciile religioase  şi  trăiesc  în  ţară (…) migranţii  români  par  să  „împrumute”  comportamentul  religios  al societăţii în care trăiesc în prezent.

– citeşte materialul în PDF aici.

P.S. Grecia nu apare pe grafice, numai ei or şti de ce.

RIP Michael Jackson

A murit cel mai mare entertainer al ultimelor decenii – talent şi construct excepţional. Poate doar Queen sau Madonna să se fi apropiat de nivelul său masiv de celebritate.

Fost fan, m-am întristat să înţeleg, prin 1992, mesianismul dezvoltat cam de prin 1988. E greu să fii idol smerit. Iconic, da, idol, nu.

Să-i fie şi lui ţărâna uşoară!

Iată introducerea mesianică a concertului Dangerous, Live in Bucharest. Greu de crezut ca alt artist să fi îndrăznit să ramână atât de mult timp nemişcat pentru a fi adulat… fără să pară ridicol (cel puţin la vremea respectivă)!

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: