Astăzi vă prezint primul episod din muzica vocală – mai simplu spus: cântecele lui Schubert. Dacă în celelalte secţiuni ale componisticii sale Schubert a fost distins, în lied el a fost inovator şi genial. Până la Schubert, cântecele erau considerate un gen uşor, chiar dacă fuseseră încercate de nume precum Mozart sau Beethoven, dacă e să numim numai doi mari compozitori din sfera vieneză.
Astăzi voi prezenta o selecţie de lieduri interpretate cu acompaniament de pian (deci în format original), urmând ca data viitoare să prezint lieduri orchestrate, transcrise pentru instrument sau adaptate (cu alte versuri). Notă: liedurile lui Schubert sunt fie compoziţii individuale, fie grupate în cicluri (pe versurile unor mari poeţi).
Disclaimer: No copyright infringement was intended. The musical samples have a lower sound quality (<85 kbps) and are included for illustrative purposes only. However, should anyone feel diferently about any file, I will remove the link.
A plecat dintre noi marele actor Gheorghe Dinică (1934-2009). Cel mai mare actor, cred, de la dispariţia lui Amza Pellea încoace.
L-am apreciat deosebit pe acest om modest. Îmi amintesc participările la unele emisiuni TV recente unde era întruchiparea decenţei. La o emisune pe TVR cred, Travelling circular, unde povestea o călătorie ca invitat la ICR New York m-a emoţionat prin smerenia sa, prin genuina sa uimire în faţa primirii pe care românii din oraşul american i-o făcuseră, de parcă ar fi fost un mare actor precum De Niro, parcă (zicea el ceva de genul, ăia sunt actori mari, eu, aşa, din România). Nu se considerase vrednic de aşa o primire; nu se considera o vedetă, ci doar un om care şi-a făcut cum a putut mai bine meseria de actor.
Mi-l amintesc, acum, pe negândite, din:
Felix şi Otilia (1971) – avocatul Stănică Raţiu [excelent]; Cu mâinile curate (1972) – Lăscărică; Un comisar acuză (1975) – comisarul Paraipan; Ultima noapte de dragoste (1979); De ce trag clopotele, Mitică? (1982) – Nae Giurimea; Cuibul de viespi (1986); Patul conjugal (1992) – Vasile Potop; Crucea de piatră (1993) – tovarăşul Mache Puzderie; Craii de Curtea veche (1995) [excelent]; După amiaza unui torţionar (2001) – Frant Tandara [excelent]; Filantropica (2001) – Pavel Puiuţ [excelent]; Bani de dus, bani de întors (2004) – film TVR; mai recent, l-am văzut în Week-end cu mama (2009). Îmi propun să văd cât de curând, şi în memoria sa, un film pe care l-am ratat: Prin cenuşa imperiului (1975).
Desigur, mi-l mai amintesc şi din piesa de teatru Tache, Ianche şi Cadâr (2001)… offf…
Revin cu minunatul meu Schubert (scuzaţi aproprierea, ca şi subiectivismul )
Azi continuăm cu un al doilea episod din muzica de pian. De la piesele mici, gemele de data trecută, trecem azi la piesele mai lungi. De la Fantezia Wanderer la postumele Fantezia (magică, zic eu) la 4 mâini şi ultimele 3 Sonate… this is Schubert at his best.
1828: Ultimele 3 sonate, D958, D959 şi D960 au fost scrise în chiar ultimele luni de viaţă (vară-toamnă), dar au fost publicate doar la vreo zece ani după aceea. Deşi scrise la 31 de ani, când un om normal abia îşi începe maturitatea creativă, unii consideră că ele au atins acelaşi calibru cu cele mai bune sonate ale lui Beethoven. Ascultăm [1] p.1 allegro din D958, [2] p.2 andantino din D959 şi [3] p.2 adagio din D960.
Disclaimer: No copyright infringement was intended. The musical samples have a lower sound quality (<85 kbps) and are included for illustrative purposes only. However, should anyone feel diferently about any file, I will remove the link.
Revin cu muzica preferatului meu, Schubert. Episodul de azi şi cel de data viitoare vor prezenta compoziţiile sale pentru pian (solo şi la patru mâini), parte a nemuritoarei moşteniri a acestui geniu al melodiei.
Pentru episodul de azi am selectat piese mai mici, urmând să ascultăm piesele mai grele (profunde, mature etc.) data viitoare. Vă invit, deci, să ascultăm acum câteva geme greu de trecut cu vederea de orice iubitor al pianului.
Disclaimer: No copyright infringement was intended. The musical samples have a lower sound quality (<85 kbps) and are included for illustrative purposes only. However, should anyone feel diferently about any file, I will remove the link.
Am aflat mai întâi de aici, apoi şi de pe Basilica (unde pot fi aflate amănunte biografice), de trecerea la Domnul a acestui vrednic părinte al ortodoxiei româneşti. Ca pe atâţia alţii, şi pe mine m-au bucurat momentele când l-am audiat într-o conferinţă la Iaşi, cândva prin anii ‘90. Am descoperit-o prin el pe Zorica Laţcu, lucru pe care, probabil, nu îl voi uita. A fost, prin simpla sa apariţie, ca şi prin mărturisire, un frumos model. Veşnică să-i fie pomenirea!
Noul film al lui Corneliu Porumboiu este un film de o simplitate complicată (ah, ce inteligent sunt ) şi un film de artă. Lipsa muzicii şi lungile cadre cer privitorului un grad destul de ridicat de concentrare. Chiar dacă nu vorbim de un Solyaris – acela fiind, pentru mine, piatra de încercare pentru orice cinefil, oricât de bine intenţionat ar fi el – se cere totuşi ceva răbdare în anumite scene luuungi menite probabil să arate permanenţele şi măruntul din viaţa de poliţist. Dincolo de orice, finalul filmului – în care viaţa de conştiinţă este pusă faţă în faţă cu viaţa ca o filă de dicţionar – finalul zic, este memorabil. Scena de “maieutică” care aduce împreună pe actorul principal, Dragoş Bucur şi pe sfinxul Vlad Ivanov, face toţi banii. Melodia “O seară minunată” pe versurile lui Grigore Vieru însoţeşte romantic genericul de final: “Mi-s dragi cuvintele, să ştii, ele-mi sunt surorile”… printre care cuvinte, desigur, vor fi: conştiinţă, lege, morală şi poliţist. Cine vede filmul află ce şi cum. Pe scurt, recomandat!
P.S. 1) O lipsă, dacă e o lipsă: e un film care nu te răscoleşte, nu te emoţionează, parcă voit. E o călătorie, asta da. 2) Deocamdată nu înţeleg rolul scenelor lungi în care Cristi stă la masă singur. Ori îmi scapă mie ceva… ori ele trebuiau să fie altfel, sau să nu fie. Poate a fost un pic prea mult. 3) Interesantă plasarea scenei în care se joacă tenis cu piciorul între scena maieuticii (a deciziei) şi scena planului de flagrant (a faptului). Intrigant! Poate că nici Porumboiu nu ştie exact ce a vrut să zică, aşa că să nu-mi dau eu cu părerea Văzui acuşica pe internet cum unii zic că ar fi o referinţă şi o reverenţă făcută unui film de Antonioni, Blow up! O fi (şi) asta… Oricum, de efect! *
* apropo de încercarea de a afla sursele unui autor, îmi amintesc cu amuzament (din memorie) cum Eliade se plângea că George Călinescu îl acuzase aiurea de gidism, de vreme ce el nu citese opera relevantă a lui Gide înainte de scrierea nu ştiu cărei cărţi incriminate… Adevăr sau nu în acest caz, vom învăţa de aici că încercările de acest fel pot naşte monştri.
Meister Eckhart în Predica a 9-a, la Sir. 50, 6-7 (în Cetăţuia din suflet: predici germane, trad. Sebastian Maxim, Polirom 2005, p. 75-6):
Ceea ce omul poate exprima cel mai propriu despre Dumnezeu este Verb şi Adevăr. Dumnezeu se cheamă pe sine însuşi Verb. Sfântul Ioan spune: „La început era Verbul” şi prin aceasta vizează faptul că omul trebuie să fie un adverb lângă Verb.
Fericirea lui Dumnezeu depinde de lucrarea lăuntrică a intelectului, în care verbul rămâne lăuntric. Acolo trebuie să fie sufletul un adverb, săvârşind lucrarea lui Dumnezeu şi, în cunoaşterea în sine plutitoare, primind fericirea în care Dumnezeu este fericit.
Pentru ca noi să fim lângă acest Verb un adverb, aşa să ne ajute Tatăl împreună cu acelaşi Cuvânt şi cu Duhul Sfânt. Amin.
P.S.: cf. Epoca Adverbului la Constantin Noica, Modelul cultural european.
Disclaimer: No copyright infringement was intended. The musical samples have a lower sound quality (<85 kbps) and are included for illustrative purposes only. However, should anyone feel diferently about any file, I will remove the link.
Recomand acest Festschrift de ţinută, apărut ca număr dublu al periodicului internaţional “Journal of Eastern Christian Studies” (Volume 60, issue 1-4, 2008):
Heretics and Heresies in the Ancient Church and in Eastern Christianity. Studies in Honour of Adelbert Davids
Continuăm călătoria prin fascinanta muzică a lui Franz Schubert cu o primă audiţie din muzica de cameră. Aceasta conţine trio-uri cu pian, cvartete de coarde, cvintete de coarde ori cu pian, ceva muzică pentru vioară, o frumoasă sonată pentru arpeggione etc. Astăzi, primul episod (din două) dedicat acestor compoziţii:
Disclaimer: No copyright infringement was intended. The musical samples have a lower sound quality (<85 kbps) and are included for illustrative purposes only. However, should anyone feel diferently about any file, I will remove the link.
În recenzia pe care o recomand aici, cercetătoarea Anca Şincan arată, într-un mod adecvat, limitele acestei cărţi despre religie şi politică în România post-comunistă (de fapt despre BOR şi stat/societate). Aş adăuga de la mine două chestii care m-au frapat la lectură, probabil mai mult decât pe recenzentă: – cartea e scrisă adesea pe baza materialelor din arhivele online ale ziarelor (nu zic că se putea altfel, dar zic că volumul trebuia scris când se putea altfel); perspectiva activistă adoptată în tratarea capitolului despre predarea religiei în şcoli. Pe drept cuvânt, recenzenta conchide, cred, hâtru: “this book makes an interesting read for the Western audience” (sublinierea mea).
Este, desigur, o continuare, în 2008, a reflecţiei Papei Benedict (Joseph Ratzinger), căci în 2007 publicase cartea “Iisus din Nazaret”, care e plină de consideraţii de metodă. O carte pe care doar am frunzarit-o (cred că am citit un capitol), dar care merită, cred, citită cu atenţie. Papa e desigur, un teolog sistematic, iar nu un biblist, şi a scris, notabil, nu sub numele ori cu autoritatea de papă ci ca profesor Joseph Ratzinger . Unii ar zice, cu dreptate, că aceste chestii fac volumul şi mai interesant
Mai mult decât atât, intervenţia papei la care se face referire în articolul de mai sus (din octombrie 2008) este clar o reacţie la critica distrugătoare a “dulăului” Gerd Lüdemann (nu folosesc termenul ca jignire, ci pentru că omul este un “caz” – vezi aici). Eu îl cunosc ca promotor al aşa numitei “Primitive Christianity”. Reacţia cu pricina este cartea sa din februarie 2008 intitulată Eyes That See Not: The Pope Looks at Jesus, Polebridge Press. Ideea de bază e radicală: ori vorbeşti de Iisus în manieră teologică, adică cu argumente inflenţate doctrinar, ori o faci istoric contextual, şi atunci renunţi cu totul la preconcepţii teologice (de genul: Iisus e Dumnezeu, Dumnezeu e Treime etc.)
Pentru că acestă carte are un Epilog reprezentând “Zece obiecţii la cartea despre Iisus a lui Ratzinger”, peste care am dat şi eu azi, m-am gândit să le rezum aici. Iată-le şi… have fun:
Ratzinger zice că vrea să descopere pe Iisus-ul istoric din Evanghelii, dar de fapt nu face asta, ci abuzează de argumente dezvoltate pe baza elementelor de doctrină şi de reflecţii personale.
Evanghelia după Ioan este frecvent citată, ori ea oferă foarte puţine elemente istorice. De fapt, nici o evanghelie nu oferă mult mai mult decât nimic [asta observasem şi eu, cu uimire, pe când frunzăream cartea, frecvenţa citării Evangheliei după Ioan]
Cercetarea istorică biblică e dispreţuită. Ratzinger respinge fără argumente consensul academic privind ipotezele de genul Q şi crede că evangheliile sunt acceptabile din punct de vedere istoric. Sugerează că Ratzinger ar vrea să se revină la faza pre-critică a exegezei.
Ratzinger nu e de acord cu cercetarea contemporană, fără să argumenteze pe baza unei cercetări serioase, ci doar pe baza acceptării prin credinţă. Cartea nu are integritate critică şi onestitate intelectuală.
Folosind limbajul criticii istorică pentru a-şi întări înţelegerea fundamentată teologică, el abuzează, violenteză critica istorică. Iisus-ul său nu e galileanul din sec. I, ci un om pe care Ratzinger l-a imaginat teologic.
Ratzinger arată nefericitul obicei al multor exegeţi din vechime de a evoca elemente din “VT” ca unele care anunţă pe Hristos (anacronism imposibil din punct de vedere ştiinţific, dar acceptat pentru o perspectivă doctrinară anume). Referirea la “VT” e iresponsabilă: ar trebui să spună Scripturile evreieşti, mai ales că astfel arată o lipsă de sensibilitate faţă de evreii de azi (o întoarcere la relaţiile iudeo-creştine de odinioară).
Ca un evreu pios ce a fost, Iisus n-a zis niciodată şi cu siguranţă nu s-a crezut pe sine a fi divin ori una cu Divinitatea. A spune altfel sugerează un interes pentru îndoctrinare si nu pentru studiul istoric.
Orice cercetare serioasă ar trebui să înceapă cu distingerea între zicerile şi faptele autentice ale lui Iisus de cele neautentice.
A înţelege textele biblice cu presuspoziţia că ar fi inspirate nu poate fi un demers făcut de o minte aflată în căutarea adevărului obiectiv. Dacă foloseşti metoda istorico-critică, atunci foloseşte-o până la capăt.
În lumea reală, când credinţa şi cunoaşterea întră în contradicţie, a doua trebuie să aibă prioritate. A critica metoda istorică pentru că ajunge uneori la rezultate contradictorii e greşit, ar trebui să o facă şi mai respectabilă, pentru că ea se auto-corectează permanent, spre deosebire de auto-mulţumirea existentă la cei care repetă speculaţiile greşite ale vremurilor apuse.
Stimaţi vecini şi prieteni de blogosferă de convingere neoprotestantă,
Aş dori să ştiu cum folosiţi, în mod obişnuit, numele Domnului (Isus sau Iisus) în spaţiul limbii române, evident, şi dacă acest uz e o alegere denominaţională/teologică (a unui întreg cult sau personală).
În care caz, poate că cineva ar putea să-mi spună dacă ştie cum s-a încetăţenit un obicei şi dacă există vreun studiu (ori articol, dezbatere) scris de un autor neoprotestant, pe această temă.
P.S.
În cazul în care vreun lipovean citeşte acest blog, poate mă ajută povestindu-mi cât de consecvenţi sunt ei în folosirea lui “Isus”.
1797-1828 Franz SCHUBERT a fost un mare compozitor vienez. Deşi plecat din această viaţă la numai 31 de ani, a compus enorm de mult. Este îndeosebi cunoscut pentru compoziţiile de salon şi de casă, precum sunt liedurile şi piesele pentru pian (solo şi la patru mâini). La acest moment cel puţin, pot spune că Schubert este compozitorul meu preferat, alături şi înaintea lui Beethoven. Determinarea cere pe Beethoven, iar melancolia, pe Schubert. Simplu, nu?
Opera sa este variată. A compus, notabil, muzică de cameră, muzică pentru pian, lieduri şi simfonii. Chiar dacă fără rezultate deosebite, S. a compus şi muzică sacră sau de operă. Probabil că nu vă voi recomanda din acestea din urmă, însă, oricum, cred că voi face un adevărat tur de forţă oferindu-vă, anticipez, 7 episoade dedicate muzicii sale. De gustibus… bear with me, if you please.
Astăzi vom ilustra componenta simfonică. S. a alcătuit un număr „variabil” de simfonii în funcţie de cum se face numărătoarea. Veţi întâlni uneori “Complete 10 symphonies”, dar aici sunt incluse şi fragmente simfonice. Vă recomand să ascultaţi acum, împreună cu mine, prima parte, allegro, a Simfoniei a 5-a în si bemol major, D485 (1816), urmată de extraordinara parte a 2-a, andante con moto în sol major, a Simfoniei a 8-a “neterminată” în si minor, D759 (1822) şi, la sfârşit, de partea întâi, allegro moderato, a Simfoniei a 9-a, “cea mare”, în do major, D944 (celebrată de Schumann şi cântată pentru prima dată, în 1839, de Mendelssohn).
Disclaimer: No copyright infringement was intended. The musical samples have a lower sound quality (<85 kbps) and are included for illustrative purposes only. However, should anyone feel diferently about any file, I will remove the link.
Vă recomand unul dintre articolele foarte frumoase ale lui Adrian Georgescu, „Apogeul sportului”, din care extrag spre a vă tenta:
Ce regulament îi mai permite accidentatului să primească îngrijiri chiar pe câmpul de bătaie, printre şarje şi lovituri de tun?
Faptul că nu poţi înainta decît pasând înapoi este una dintre cele mai importante lecţii ale sportului. Prin regula sa de bază, rugby-ul exclude calea facilă a azvârlirii mingii înainte cu braţul, amintindu-ne în permanenţă că nu poţi avansa decît cu ajutorul celui care vine din urmă.
Într-o sublimă formă de respect faţă de joc, regulamentul prevede că un meci nu se poate încheia nici după ce perioada regulamentară s-a scurs, dacă mingea nu a părăsit terenul. Este de parcă însuşi Dumnezeu, din tribune, şi-ar opri cronometrul şi s-ar ridica în picioare, să urmărească finalul.
Aflu că universitatea care mi-a dat şi mie o diplomă, Radboud Nijmegen, încălzeşte la piept, în aceste zile, un Leviathan. O doamnă profesoară vrea să „scuture” lumea ştiinţifică şi teologică cu o găselniţă scripturistică. Deocamdată, cunosc doar ceea ce este redat în acest articol din “The Telegraph” (deci citim sub rezerva fidelităţii unei expuneri jurnalistice). Iată unele fragmente:
***
Professor Ellen van Wolde, a respected Old Testament scholar and author, claims the first sentence of Genesis “in the beginning God created the Heaven and the Earth” is not a true translation of the Hebrew.
She claims she has carried out fresh textual analysis that suggests the writers of the great book never intended to suggest that God created the world — and in fact the Earth was already there when he created humans and animals. [...]
Prof Van Wolde, 54, who will present a thesis on the subject at Radboud University in The Netherlands where she studies, said she had re-analysed the original Hebrew text and placed it in the context of the Bible as a whole, and in the context of other creation stories from ancient Mesopotamia. She said she eventually concluded the Hebrew verb “bara”, which is used in the first sentence of the book of Genesis, does not mean “to create” but to “spatially separate”. [...]
“There were sea monsters. God did create some things, but not the Heaven and Earth. The usual idea of creating-out-of-nothing, creatio ex nihilo, is a big misunderstanding.” God came later and made the earth livable, separating the water from the land and brought light into the darkness. [...]
Prof Van Wolde added: “The traditional view of God the Creator is untenable now.”
***
Aşa, la cald, zic şi eu: minunat, simpatic, deosebit !!! Face carieră, nu? Să ne batem capul?
Asta e, când pentru unii teologia e filologie, iar Biblia = toată Revelaţia. Numai maniacii Scripturii (cei aflaţi în afara Tradiţiei Bisericii) cred că tot ce trebuie să ştim despre Dumnezeu e scris acolo. De aici mania de a înţelege EXACT ce scrie acolo.
Să nu ne înşelăm, deci: Dumnezeu este (a fost) doar un soi de manufacturier. Un tip priceput, desigur: doar e strămoşu’ lu’ Da Vinci… A separat ape şi uscat? A aprins lumina? A făcut nişte experimente cu animale? A fost, desigur, un specialist în fizică, geologie şi genetică, probabil dintr-o specie extraterestră superioară.
A plecat dintre noi marele actor Gheorghe Dinică (1934-2009). Cel mai mare actor, cred, de la dispariţia lui Amza Pellea încoace.
)
Reacţii proaspete