Jean Moscopol şi „Patriarhul roşu” („contra”-antifon, glasul I)

jean_moscopolMarele căntăreţ şi compozitor de muzică uşoară Jean Moscopol (1903-1980) este îndeosebi cunoscut pentru interpretarea unor nemuritoare romanţe şi tangouri precum „Mai spune-mi înc-odată„, „Dă-mi guriţa s-o sărut„, „Noapte bună, Mimi„, „Tu nu mai eşti a mea” ş.a.m.d., sau creaţii precum „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara?

Mai puţini cunosc unele aspecte interesante ale biografiei sale. Astfel, el s-a exilat din pricina noului regim comunist, în 1947, în Grecia, Germania, Franţa şi, în sfârşit, SUA, unde a fost cântăreţ bisericesc la biserica Sf. Dumitru din New York. Cu un curaj rar, Moscopol a compus şi interpretat numeroase melodii anti-regim (de ex. împotriva lui Petru Groza, sluga), anti-sovietizare, anti-rusificare etc. [Vezi un blog despre JM, aici. Aflu de aici că regizorul TVR Stefan Gladin a realizat un documentar monografic, în 2005, „Misteriosul Moscopol-Profetul” – pe care nu l-am văzut -; vezi aici şi un interviu realizat în prealabil cu regizorul].

Între aceste compoziţii anti-regim (pot fi descărcate de aici), aflăm şi o melodie îndreptată împotriva Patriarhului Justinian Marina (1948-1977), perceput de Moscopol ca un patriarh aservit regimului comunist (astfel perceput, de altfel, de întregul exil, ca şi de cei ce sufereau în temniţe sau lagăre, precum un Dimitrie Bejan în Uniunea Sovietică). Deopotrivă este atacat Mitropolitul Moldovei Sebastian Rusan (1950-1956).

PATRIARHUL ROŞU, de Jean Moscopol:

– melodia este interpretată cu acompaniament la pian şi este în cheie minoră (pe glasul I bisericesc):

Justinian, zis şi Marina, e cel mai cuvios creştin,

Umblă crai cu limuzina, şi se-nchină, la Kremlin.

Patriarh el se numeşte, şi-al Bisericii chiriarh,

Şi ca culme, de nu roşeşte, că-i sovieto-patriarh.

Tot ca el, mitropolitul, clerului moldoveniesc,

Că-i Rusan, zice-ipocritul, şi când colo!, e rusesc.

Ca Marina, Preasfinţia, n-a roşit nici un moment,

Când a spus, că România, azi e stat independent.

Iartă Doamne, întreg stolul, de vânduţi şi păcătoşi,

Cum e turcul şi pistolul, la fel sunt şi-ei cuvioşi.

Când Sovietele ordonă, ei pe dracu-n patru fac,

Şi spun la minciuni o tonă, ca să le fie pe plac.

Doamne Sfinte, Te îndură, de poporul Tău român,

Şi îi bagă pumnu-n gură, patriarhului păgân.

Că-i Marina, dacă minte, patriarhul cel imund,

Marinar, fă-l Doamne Sfinte, şi trimite-l drept la fund.

Imagini mişcate 4: Moscova nu crede în lacrimi

În bucătărie, Katerina îl priveşte cu lacrimi în ochi pe Gosha în timp ce acesta soarbe din borş. Gosha o întreabă “Ce e?”, iar Katerina îi răspunde “A trecut atâta vreme.” După un moment de gândire, Gosha îi spune “Opt zile”. Katerina replică “Nu”, “Te-aştept de-atâta vreme.”

Dacă vă e dor de o melodramă de calitate, puteţi alege reuşita „sovietică” de Oscar (1980). Moscova nu crede în lacrimi a fost un adevărat film „de dezgheţ” în URSS. Un amic rus îmi povestea impactul la publicul sovietic al prezenţei scenelor „străvezii”, un fapt mai semnificativ în epocă decât pare azi. Dincolo de asta însă, o poveste despre ambiţie, optimism şi soartă, având în centru trei femei de provincie venite să reuşească în marea capitală. Povestea are două faze temporale, în anii ’50 şi apoi anii ’70. Katerina (Vera Alentova) joacă minunat în rolul uneri femei ambiţioase a cărei splendidă şi neobişnuită reuşită în carieră nu se poate substitui iubirii bărbatului potrivit.

“Moskva slezam ne verit” [Moscova nu crede în lacrimi]. Reg. Vladimir Menshov. Mosfilm, URSS, 1979. Cu Vera Alentova, Aleksey Batalov.