RIP Gheorghe Dinică

A plecat dintre noi marele actor Gheorghe Dinică (1934-2009). Cel mai mare actor, cred, de la dispariţia lui Amza Pellea încoace.

L-am apreciat deosebit pe acest om modest. Îmi amintesc participările la unele emisiuni TV recente unde era întruchiparea decenţei. La o emisune pe TVR cred, Travelling circular, unde povestea o călătorie ca invitat la ICR New York m-a emoţionat prin smerenia sa, prin genuina sa uimire în faţa primirii pe care românii din oraşul american i-o făcuseră, de parcă ar fi fost un mare actor precum De Niro, parcă (zicea el ceva de genul, ăia sunt actori mari, eu, aşa, din România). Nu se considerase vrednic de aşa o primire; nu se considera o vedetă, ci doar un om care şi-a făcut cum a putut mai bine meseria de actor.

Mi-l amintesc, acum, pe negândite, din:

Felix şi Otilia (1971) – avocatul Stănică Raţiu [excelent]; Cu mâinile curate (1972) – Lăscărică; Un comisar acuză (1975) – comisarul Paraipan; Ultima noapte de dragoste (1979); De ce trag clopotele, Mitică? (1982) – Nae Giurimea; Cuibul de viespi (1986); Patul conjugal (1992) – Vasile Potop; Crucea de piatră (1993) – tovarăşul Mache Puzderie; Craii de Curtea veche (1995) [excelent]; După amiaza unui torţionar (2001) – Frant Tandara [excelent]; Filantropica (2001) – Pavel Puiuţ [excelent]; Bani de dus, bani de întors (2004) – film TVR; mai recent, l-am văzut în Week-end cu mama (2009). Îmi propun să văd cât de curând, şi în memoria sa, un film pe care l-am ratat: Prin cenuşa imperiului (1975).

Desigur, mi-l mai amintesc şi din piesa de teatru Tache, Ianche şi Cadâr (2001)… offf…

Dumnezeu să-l odihnească în pace !

Anunțuri

Improving book, extravagant series: Jeeves and Wooster

Cine îşi doreşte o recomandare dublă, de tip scriere-ecranizare, nu poate greşi cu povestirile lui P.G. Wodehouse, Jeeves, respectiv cu excelenta ecranizare Jeeves and Wooster (1990 – 1993, 23 episoade de 55 min). Stephen Fry este Jeeves, iar Hugh Laurie e Bertie. Serialul este disponibil pe DVD.

Jeeves and Wooster
Jeeves and Wooster

Bertie Wooster e un tânăr de bani gata care se scoală târziu şi trăieşte binişor fără să facă nimic, atât cât îi permit banii ce îi primeşte cu regularitate de la o mătuşă bogată. Încearcă dar nu prea reuşeşte să nu intre în belele. Şansa sa se numeşte Jeeves, valetul său (sau, cum se autointitulează, „the gentleman’s gentleman”). Deosebit de manierat, autodidact de tip enciclopedic (citeşte adesea „improving books”) şi, mai ales, deosebit de descurcăreţ, Jeeves e o comoară la casa omului. Discuţiile precum acestea fac deliciu:

W:- is that the door bell, Jeeves?

J: – it certainly gave that impression, sir.

W: – who would that be, at this time of the night?

J: – I shall endeavor to ascertain , sir.

Wooster nu va admite niciodată că ideile îi vin în majoritate de la valetul său, iar Jeeves îl va ironiza permanent admiţând că, desigur, stăpânul său ştie cel mai bine…

Imagini mişcate 2: El laberinto del fauno

Şi se spune că prinţesa s-a întors în regatul tatălui ei. Că a condus cu dreptate şi bunătate multe secole. Că a fost iubită de supuşii ei şi că a lăsat în urmă-i mici semne despre timpul petrecut în lume, vizibile doar pentru aceia care ştiu unde să privească. 

O frumoasă poveste de factură hibridă – lewisiană şi eliadescă – cu simboluri, eroi şi brute, într-o Spanie suferindă – victimă convalescentă a războiului civil. Aspectul lewisian ar fi dat de imaginarul animal-eroic şi de primatul mânturii prin jertfă nevinovată, iar cel eliadesc de camuflarea nevăzutului şi încredinţarea descoperirii acestuia numai celui dispus să-l afle. Scăparea din realul crud, conflictual, vine prin afirmarea renunţării la sine şi constiinţa existenţei unei lumi corecte şi virtuoase.
laberintoO fetiţă, Ofelia, îşi însoţeşte mama, însărcinată, la reşedinţa soţului ei. Acesta, un căpitan cu o natură dură şi brutală, este însărcinat cu conducerea vânătorii de partizani în pădurile din zonă (1944). El nu e tatăl Ofeliei, dar este tatăl copilului nenăscut, pe care şi-l doreşte foarte mult în virtutea susţinerii unei linii paterne de factură militar-eroică. Îndrăgostită de poveşti, Ofelia intră în contact cu reprezentanţii unei lumi fantastice, subternare (spiriduşi, un faun, etc.) care îi dezvăluie faptul că ea este de fapt întruchiparea unei prinţese din acest realm nepământesc şi că depinde numai de ea dacă îşi va putea relua locul în acea lume. Supusă unui număr de trei încercări, care ating şi implică fundamental atât relaţia cu familia ei reală (mama şi noul frate, dar şi crudul ei tată vitreg), cât şi implicarea ei neprevăzută în lupta partizană din regiune, Ofelia reuşeşte să revină, în spirit, la condiţia de prinţesă.
Între simbolurile folosite se numără: tema labirintului, cele trei încercări, găsirea cheii (sensului), evitarea pericolului personificat (şi implicit, înfrângerea fricii) şi mântuirea prin jerfa supremă de sine pentru celălalt (în special pentru cel nevinovat).
Imagine (Guillermo Navarro) şi muzică (Javier Navarrete) remarcabile.
Scenariul (del Toro) mi se pare cel mai puţin reuşit aspect. În general povestea nu curge tocmai firesc, iar acţiunile Ofeliei par trase de păr. O comparaţie cu Cronicile Narniei ne forţează să ne fi dorit şi pentru filmul de faţă o naraţiune mai naturală, mai ales când implică decizii luate de un copil.

„El laberinto del fauno”, reg. Guillermo del Toro. Tequila Gang, Mexic-Spania-SUA, 2006. Cu Ivana Baquero, Sergi López, Maribel Verdú.

Imagini mişcate 1: Napola – Elite für den Führer

„Oamenii construiesc istoria. Noi construim oamenii.” 

NapolaFilm german, apărut în 2004. NAPOLA (ref. Nationalpolitische Lehranstalt) este povestea dramatică a tineretului german căzut victimă încercării naziste de a creşte şi promova o rasă superioară. În centrul poveştii, care se desfăşoară în 1942, se află personajul unui adolescent, Friedrich, al cărui talent pentru practicarea boxului îi oferă şansa de a se putea înscrie într-un liceu de elită, în perspectiva unei vieţi fără griji, dedicată patriei şi mai ales Führerului. Discursul ideologizant al profesorilor va include, de altfel, şi perspectiva poziţiei pe care viitorii germani de nădejde o vor avea, nu în Germania, ci la Washington, Londra sau Moscova.
În ciuda reacţiei violente a tătălui său – un simplu muncitor – la auzul intenţei sale, Friedrich se prezintă pentru înscriere într-unul dintre liceele speciale Napola şi ia contact cu duritatea educaţiei cazone. Asistăm apoi, pe parcursul desfăşurării filmului, la transformarea acestui adolescent dintr-un naiv euforic într-o persoană care preferă să se rateze decât să se dezumanizeze. Fundamentală pentru acest parcurs este prietenia colegială pe care o leagă cu Albrecht, fiul conducătorului regional al partidului. Acesta are o fire înclinată spre studiu şi poezie, aflându-se, fatalmente, în dezacord cu aspiraţiile tatălui său pentru sine (urmarea unei cariere în SS). Pe măsură ce creşte alienarea dintre viziunea despre viaţă a lui Albrecht şi discursul tiranic al tatălui său – cu al său punct culminant, sinuciderea primului –, Friedrich începe să sesizeze la rându-i contradicţiile între coordonatele educaţiei primite şi cerinţele umanităţii noastre.
Scenele cele mai memorabile sunt, în opinia mea, două. Prima cuprinde executarea unui copil rus („prizonier de război” evadat) de către tătăl lui Albrecht de faţă cu acesta şi cu ceilalţi liceeni, în total contrast cu încercarea fiului său de a pansa rănile şi a salva copilul. A doua scenă descrie exerciţiul de înot între două copci pe unui lac îngheţat, prilej pentru Albrecht să renunţe la viaţă în prezenţa colegilor săi. Friedrich încearcă disperarea de a nu putea face nimic pentru a-l opri pe acesta din gestul său, Albrecht oprindu-se sub gheaţă la mijlocul parcursului.
În acest context, cedarea deliberată a lui Friedrich în meciul de box care ar fi urmat să ridice prestigiul sportiv al liceului lor a fost predictibilă. Exmatriculat, Friedrich porneşte spre casă neavând mai nimic, dar deţinând un bilet pentru „viaţă”.
Un film care invită la meditaţie. Inclusiv asupra acestui mic detaliu: este făcut de nemţi despre ei…

Napola – Elite für den Führer / Before the Fall. Regia Dennis Gansel. Olga Film, Germania, 2004 (film artistic).