Jean-Claude Larchet, Saint Silouane de l’Athos

 Jean-Claude Larchet, Saint Silouane de l’Athos (Épiphanie – Tradition orthodoxe. Grands Spirituels orthodoxes du XXe siècle), Les Editions du Cerf, Paris, 2001, 404 pp, ISBN 2-204-06543-9.

Recenzie publicată în Teologie şi viaţă [Iaşi] 15, no. 1-6 (2005) 466-469.

Sfîntul Siluan Atonitul ne e binecunoscut nouă tuturor, mai întâi prin scrierile sale – tipărite în numeroase ediţii –, şi apoi prin comentariile ucenicului său, părintele Sofronie. Multele traduceri existente au făcut ca personalitatea stareţului Siluan să exercite o serioasă influenţă deopotrivă în lumea ortodoxă şi în Occident. Pe fondul importantelor contribuţii ştiinţifice recente, publicate mai ales în Buisson Ardent. Cahiers Saint Silouane l’Athonite, lucrarea de care ne ocupăm descrie, la un alt nivel de amploare şi unui mai larg auditoriu, personalitatea şi experienţa duhovnicească a Sfântului Siluan. Autorul lucrării este patrologul francez Jean-Claude Larchet, un specialist în teologia Sf. Maxim Mărturisitorul şi în spiritualitatea ortodoxă, cunoscut la noi mai ales prin titluri ca Teologia Bolii sau Terapeutica bolilor spirituale. Lucrarea este prefaţată de arhimanditul Symeon de la mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul (Maldon, Marea Britanie). Acesta apreciază că visul părintelui Sofronie de a confrunta învăţătura duhovnicească a Sf. Siluan cu aceea a Sfinţilor Părinţi – pe care el nu a reuşit să şi-l vadă împlinit în timpul vieţii –, este pe deplin realizat de autor. Un merit în plus îl are Larchet prin studiul revelator asupra sensului celebrelor cuvinte „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” (9).
Autorul ne prezintă în prologul cărţii modul în care înţelege să continue exegeza părintelui Sofronie, principalul comentator asupra Sf. Siluan. Astfel, el îşi propune să arate că: 1) experienţa şi învăţătura sa duhovnicească se află în continuitatea tradiţiei răsăritene; 2) mai precis, corespondenţa între învăţătura sa şi cea a altor Părinţi îl fac vrednic de a fi privit ca un Părinte, de asemenea; şi 3) în ciuda legăturii cu tradiţia, Sf. Siluan este original, nu în sensul inovaţiei, ci în sensul unui alt mod de a spune, adresat lumii contemporane. Larchet descrie pe scurt cele două părţi ale cărţii: prima, ce constituie cea mai mare parte a lucrării, cuprinde studii referitoare la Sf. Siluan, iar cea de-a doua, reprezentă o serie de mici texte ale sfîntului, dintre care unele sunt complet inedite, altele traduse pentru prima dată în franceză, iar altele preluate din reviste de circulaţie foarte redusă. Prima parte, cea devotată studiilor, constituie, probabil, interesul principal al cititorului acestei lucrări. Prezentarea unui aşa volum mare de pagini într-un spaţiu atât de restrâns ne obligă să fim subiectivi în privinţa alegerii anumitor capitole pentru o prezentare mai detaliată. În general, autorul construieşte orice analiză tematică conform schemei: a) Sfânta Scriptură şi Părinţii; b) poziţia Sf. Siluan; şi c) concluzie. Capitolul I, dedicat vieţii, personalităţii şi operei Sf. Siluan, se bazează, firesc, pe scrierile părintelui Sofronie. În privinţa vieţii, Larchet îşi aduce contribuţia prin propunerea unor variante de datare a unor evenimente. Influenţa personalităţii sale este ilustrată mai ales prin figura episcopului sârb Nikolai Velimirovic, iar operei sfântului îi sunt găsite şapte mari teme (37-39).
Capitolele II şi III sunt, credem, cele mai semnificative studii cuprinse în volum, şi de aceea vom stărui mai mult asupra lor. Mai întâi, Larchet încearcă să elucideze sensul mesajului „Ţine-ţi mintea…” (41-74). El abordează mai întâi prima parte a frazei, căruia încearcă să-i afle sensul. O analiză asupra suferinţei arată că aceasta devine o problemă mai ales în lipsa smereniei. Opunîndu-se unei viziuni exegetice care oferă iadului un caracter general, chiar nereligios, Larchet e de părere că indicaţia se încadrează luptei duhovniceşti de a menţine sufletul treaz în prezenţa demonilor. Experienţa dureroasă a lipsei harului e, la Sf. Siluan ca şi la Sf. Simeon Noul Teolog, o experienţa foarte dureroasă, dar nu o experienţă a iadului ca atare, crede Larchet (55). Cu siguranţă însă că, pe linia Sfinţilor Părinţi, Sf. Siluan se condamnă pe sine la chinul veşnic, ca practică spirituală similară celor prezentate de un Evagrie din Pont sau Sf. Ioan Scărarul. Abordarea celei de-a doua părţi a mesajului dă prilej autorului să remarce, din start, că aceste două „părţi” sunt, în mod fundamental, nedisociabile una de cealaltă. Se face aici o prezentare a pericolului deznădejdii în viziunea părinţilor, subliniindu-se necesitatea echilibrului între „amintirea iadului” şi „nădejdea mântuirii”. Deşi contribuţia erudiţiei autorului la analiză acestei importante expresii este evidentă, concluziile cu referire la valoarea profetică a mesajului sunt surprinzător de vagi, cu toată aparenţa sistematizării. În opinia noastră, concluziile apar mai mult ca o serie de idei preconcepute, în sensul valorizării mesajului, decât ca urmare a celor descrise anterior.
Capitolul III este dedicat iubirii vrăjmaşilor, temă fundamentală în mărturia duhovnicească a Sf. Siluan (75-130). Larchet anticipează, încă de la început, aspectul de originalitate al mărturiei spirituale a sfântului, dat tocmai de accentul pus pe iubirea duşmanilor. Se remarcă astfel că tema ca atare poate fi găsită în surprinzător de puţine lucrări duhovniceşti, de menţionat fiind câteva apoftegme şi unele omilii ale Sf. Ioan Hrisostomul. Se poate remarca, în acest sens, lipsa referirii la temă în opere fundamentale ca acelea scrise de Sfinţii Macarie cel Mare, Ioan Scărarul, sau Isaac Sirul, în vreme ce în scrierile de mică întindere ale Sf. Siluan iubirea de duşmani apare de 25 de ori, ca stâlp a vieţii duhovniceşti, în înălţarea ideală prin virtuţile smereniei şi milosteniei. Întrebarea „Cine ne sunt duşmanii?” prilejueşte atât prezentarea opiniilor Părinţilor cu privire la legitimitatea urii, cât şi discuţia în jurul idealului căutat de Sf. Siluan, acela privind împlinirea mântuirii diavolilor, ca partea a creaţiei (împlinire visată şi de Sf. Isaac Sirul). Larchet prezintă apoi în detaliu cele 26 trepte ale iubirii de vrăjmaşi, după Sf. Ioan Hrisostomul. Pentru Sf. Siluan, al cărui nivel duhovnicesc extrem de înalt trimite la asemănarea cu Sf. Simeon Noul Teolog –, este importantă mila, suferinţa în compasiune (inclusiv pentru diavoli) şi rugăciunea cu caracter universal (cf. Sf. Isaac). Cu privire la rugăciunea pentru duşmani, Larchet remarcă contribuţia originală a Sf. Siluan, care spune din experienţă că ea prilejuieşte primirea darului rugăciunii neîntrerupte (117), e cale spre obţinerea păcii şi conduce la asemănarea cu Dumnezeu. Sf. Siluan apare ca foarte dur cu lipsa practicii acestei rugăciuni, considerând acest fapt ca piedică spre mântuire. Ceea ce apare ca fundamental în mărturia Sf. Siluan este legătura între cunoaşterea lui Dumnezeu de către om şi iubirea de duşmani. Importanţa acestui aspect a fost observată şi subliniată de părintele Sofronie, iar Larchet se declară întru totul de aceeaşi părere: iubirea de duşmani nu înseamnă doar împlinirea poruncilor, ci este semnul adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu (cf. I Ioan sau, cîteva veacuri mai tîrziu, Sf. Diadoh al Foticeei). Ea, este, categoric, o virtute harismatică, necesar dăruită de Dumnezeu.
Capitolul IV este axat pe raportul dintre mântuirea personală şi mântuirea lumii (131-183).După ce prezintă tema aşa cum reiese din scrierile Sfinţilor Părinţi – care pun accent, desigur pe legătura intimă între cele două -, autorul încearcă să contureze viziunea Sf. Siluan, remarcând dorinţa sa cu privire la mântuirea tuturor, şi, ca detaliu important, credinţa sfântului că rugătorul participă activ la împlinirea acestui ideal (170). Chestiunea raportului în chestiune nu se pune practic pentru Sf. Siluan, căci: „viaţa fratelui e viaţa noastră”.
Capitolul V (185-258) descrie tema experienţei părăsirii (de către Dumnezeu). Larchet descrie modul în care Părinţii au arătat evidenţa alternanţei stărilor de „cu” şi „fără” har („părăsire”), pricinuită de imperfecţiunea omului, având fie sens punitiv, fie pedagogic (distincţie importantă, cf. Sfinţii Diadoh, Anastasie Sinaitul, Dorotei din Gaza, 214-235). O categorie specială o constituie aceia câţiva cărora Dumnezeu le-a dăruit harul într-un mod excepţional, categorie în care intră şi Sf. Siluan. În cazul său, pierderea acestui har are un evident rol pedagogic, în sensul stimulării căutării lui Dumnezeu (209, 256), şi, remarcă Larchet, posibil într-o măsură mai mare decât la ceilalţi Părinţi. Comparaţia cu Sf. Simeon Noul Teolog se impune de la sine, iar Larchet este de părere că acesta din urmă este Sfântul Părinte de care Sf. Siluan este cel mai apropiat, prin experienţele şi mărturiile lor similare.
Capitolul VI încearcă să cuprindă analiza a două fundamentale virtuţi, pocăinţa şi smerenia (259-287). Larchet remarcă în special că Sf. Siluan îşi ia ca model smerenia lui Hristos (271), şi că vede în rugăciune mijlocul esenţial îm obţinerea ambelor virtuţi. Cap. VII, dedicat chipului lui Hristos, este unul scurt (287-297) în care Larchet îl prezintă pe Sf. Siluan adresându-se în mod esenţial lui Dumnezeu-în-chenoză; datorită acestui specific, autorul află prilejul de a remarca încadrarea învăţăturilor sfântului în gândirea teologică modernă, acordându-i astfel sfântului un rol anticipativ în schimbarea viziunii asupra Dumnezeului atotputernic (296). Cap. VIII este dedicat pedagogiei Sf. Duh (299-357). În cazul Sf. Siluan, deşi acordă o aşa mare importanţă participării Sf. Duh la viaţa duhovnicească – ca Mângâietor, mai ales -, ar fi greşit să se vorbească despre o spiritualitate pur pnevmatocentrică, experienţa Sf. Duh fiind aceeaşi cu cea a Fiului Care L-a trimis pe acesta, şi cu a Tatălui, pe care Fiul L-a revelat. Pagini interesante sunt dedicate „teologiei intuitive” (fără diplomă) a Sf. Siluan, care ilustrează perfect doctrina ortodoxă despre Sf. Treime – cu perihoreză si distincţia între esenţă şi energiile sale -, ca şi cea între Sf. Duh şi harul Său.
Partea a II-a cuprinde câteva texte, scrisori şi notiţe personale, asupra cărora nu vom insista din pricina spaţiului. Printre ele, se cuvine a menţiona prezenţa unor comentarii asupra relaţiei între creaţie şi Dumnezeu (cu specifice remarci asupra lui Adam) şi o ultimă scrisoare, netrimisă încă în momentul adormirii sale în Domnul, căreia Larchet îi află anumite valenţe testamentare (profetice).
Fără îndoială că valoarea lucrării impune o recenzie foarte favorabilă. Cu toate acestea, suntem obligaţi să menţionăm unele minusuri, cu referire la editarea acesteia. În mod sigur, orice cititor şi-ar fi dorit un format mai mare al cărţii, care să ajute la vizualizarea cadrului sistematic oferit de autor. Grosimea tomului, pe de altă parte, necesită un anumit efort fizic pentru efectuarea lecturii. Poate că întregul format e o recomandare pentru pratica ascetică… Trebuie remarcate de asemenea şi alte minusuri: alegerea unui set de caracter inadecvat (prea mare) în raport cu oglinda tiparului şi omiterea în şirul numerotării a unui subcapitol (în capitolul IV). Păcat că această lucrare valoroasă, deşi apărută la o editură de prestigiu, nu a beneficiat de o ediţie mai bună.

Dragos Mirsanu

One thought on “Jean-Claude Larchet, Saint Silouane de l’Athos

  1. Pingback: Despre Sf. Siluan Atonitul, cu Jean-Claude Larchet « Discipulus Simplex

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s