Discipulus Simplex

by Dragos Mirsanu

STUDIUL ANTICHITĂŢII TÂRZII

Scris de Discipulus Simplex pe februarie 12, 2008

Iată un text introductiv pe tema studiului Antichităţii târzii, scris pe când participam la organizarea academică a Congresului anual al Asociaţiei Europene de Istoria Religiilor, organizat la Bucureşti în septembrie 2006. Textul a apărut în Adevărul literar şi artistic, 15, no. 821, June 3 (2006).

*vezi aici varianta PDF

INTRODUCERE ÎN STUDIUL ANTICHITĂŢII TÂRZII

Ce reprezintă “Antichitatea târzie”? În mod fundamental, o perioadă de tranziţie cu localizare europeană-mediteraneeană şi o periodizare relativă între secolele III-VII d.Hr. (uneori extinsă la secolele II-VIII). Studiul de sine-stătător al acestei perioade este de dată relativ recentă şi de aceea prezintă vigoarea unei discipline tinere şi provocatoare, iar în cadrul acestui studiu sunt puţine interese mai vii şi mai relevante astăzi decât înţelegerea rolului creştinismului în raport cu puterea seculară şi cu celelalte concepţii religioase.

Perioada Antichităţii târzii a început să fie cercetată în adevăratul sens al cuvântului, odată cu dezvoltarea istoriografiei secolului XX, chiar dacă unii istorici ai secolului anterior, precum Fustel de Coulanges, în Franţa, arătaseră deja preocupări speciale pentru definirea specificului şi încadrarea acestei perioade. În mod firesc, istoriografia de specialitate a încercat să dea un răspuns la întrebarea dacă perioada imperiului roman târziu trebuie considerată în mod esenţial o “perioadă de declin” a Antichităţii şi de naştere a unui “Ev Mediu întunecat”. Lipsiţi de o preocupare atentă pentru rolul religiei în această durată istorică, primii savanţi între care amintim pe F. Lot, H. Pirenne, G.B. Bury, M. Rostovtzeff, A. Piganiol şi, ceva mai târziu, A.H.M. Jones au continuat portretizarea în tuşe groase a decadenţei romane, deplângând victoria barbariei în termeni mai mult sau mai puţin încadrabili posterităţii extrem de durabile a operei lui E. Gibbon (sec. XVIII).

Deja înainte de mijlocul secolului însă, alţi istorici de calibru, precum H. Lietzmann, H.-I. Marrou, N.H. Baynes sau A. Momigliano, începuseră să descopere şi cealaltă faţă a epocii, preferând să o descrie nu atât în termeni de “decadenţă,” cât de “reînnoire”, de transformare structurală a lumii mediteraneene sub impactul marilor migraţii/invazii, al ascendenţei creştinismului şi al formării unei christianitas. Pe fundalul lucrărilor fundamentale publicate începând cu anul 1953 de “Centrul italian de studii asupra Evului Mediu timpuriu” (Spoleto), apariţia în 1971 a lucrării lui Peter Brown despre Lumea Antichităţii târzii (”The World of Late Antiquity: From Marcus Aurelius to Muhammad, AD 150-750″) a însemnat un eveniment care a permis consacrarea unei noi discipline istoriografice. De aici încolo, studiul Antichităţii târzii (cunoscută la nivel global ca Spätantike, Antiquité tardive sau Late Antiquity) va deveni în general mult mai atrăgător pentru cercetători. El se va substitui în mare parte studiului imperiului roman târziu, depăşindu-l sub aspect temporal (mult dincolo de căderea Romei), geografic (în sensul interesului sporit pentru arealul extra-roman, mai ales cel răsăritean) şi cultural-religios (prin relevarea ascensiunii creştinismului într-un mediu religios sincretic). Antichitatea târzie apare astfel drept gazda unei lumi noi sau, în alte cuvinte, lumea Antichităţii târzii începe să fie privită ca un univers de sine-stătător.

În mod semnificativ, Peter Brown s-a dedicat studiului acestei perioade după ce fusese format în istoria medievală şi modernă, spre deosebire de marea majoritate a istoricilor anteriori, care fuseseră istorici ai Antichităţii clasice. Această “coborâre” spre Antichitate a contribuit decisiv la căutarea şi reliefarea unui început, şi nu a unui sfârşit. Folosind o metodologie mai puţin obişnuită până atunci (vezi, în special, aportul antropologiei sociale, studiul “vieţii private” etc.), profesorul Brown devine, mai ales prin accentul pus pe Răsăritul roman, un istoric al fenomenului religios, fără ca aceasta să fi fost intenţia sa iniţială. Totuşi, preocuparea majoră pentru raportul între om şi sacru s-a dezvoltat ulterior în lucrările sale (şi ale altora), creştinismul fiind studiat în comparaţie cu religiile greco-romane, ideologiile elenismului târziu, iudaismul, cultele orientale şi islamul timpuriu, fiind considerat ca agent fundamental (deşi nu unic) de transmitere a culturii clasice în noua lume mediteraneană. Această complexă viziune istoriografică cuprinde savanţi dintre cei mai diverşi, de la cercetători ai istoriei economice şi sociale precum Evelyne Patlagean sau Lellia Cracco Ruggini, la istorici ai culturii, precum Averil Cameron. În acest context, Brown poate fi considerat liderul unei generaţii care a (re)definit conceptul istoriografic de Antichitate târzie, de istorici reformatori preocupaţi de aspectele religioase şi culturale, cu un interes accentuat pentru Răsăritul mediteraneean şi care au preferat să descrie perioada în termeni de “formare” sau “naştere”, şi nu de declin. Această viziune transpare evident din ultimele două volume ale celebrei serii Cambridge Ancient History (1997, 2001).

Anii ‘90 însă au adus revenirea în prim-plan a unei istoriografii tradiţionale, evenimenţiale, militare, cu un accent pe efectele dezastruoase ale migraţiilor “barbarilor” în Apus într-o viziune generală de “declin” şi “moarte a Antichităţii”. Această reacţie a venit pe fondul nemulţumirilor faţă de demersul sociologic sau funcţionalist brownian şi faţă de selecţia, dacă nu arbitrară, cel puţin slab reprezentativă a izvoarelor. Relativizarea obiectivităţii fenomenului de decadenţă economică şi culturală a lumii mediteraneene a generat obiecţiile susţinute ale istoricilor conservatori şi, mai ales, ale arheologilor. La rândul lor, istoricii “creştinismului vechi” sau “timpuriu” (sau, după caz, ai Bisericii vechi) insistă asupra menţinerii unei periodizări diferite de cea a Antichităţii târzii browniene. Persecuţiile şi sinoadele sunt menţinute în prim-planul expunerii, iar preferinţa acordată de Brown referinţelor la texte creştine (patristice) minore în dauna textelor considerate cu adevărat importante le apare acestora drept neîntemeiată.

În ciuda acestei “contra-reforme”, nimeni nu poate nega o anumită vocaţie a demersului istoriografic brownian: aceea a înţelegerii comparatiste a rolului jucat de diferitele religii din cadrul imperiului. Într-o contemporaneitate în care înţelegerea rolului religiilor cărţii în societatea secolului XXI este departe de a fi clară, abordarea de tip interdisciplinar a studiului Antichităţii târzii îşi află cu uşurinţă auditoriul.

Descrierea secţiunii

Secţiunea intitulată “Creştinism şi religii învecinate în Antichitatea târzie” din cadrul Congresului European de Istoria Religiilor îşi propune relevarea acestor tensiuni de interpretare, lansând un exerciţiu de “verificare empirică” a ipotezelor hermeneutice pe documente de-o mare varietate tematică. Istoria religiilor, ca disciplină autonomă cu vocaţie federatoare, poate reprezenta “umbrela” academică cea mai potrivită pentru studiul comparat al creştinismului antic, la confluenţa cu celelalte ideologii religioase ale imperiului roman.

Organizatorii şi coordonatorii secţiunii vor fi Andrew Louth (Universitatea Durham, Marea Britanie) şi membrii ARIR Dragoş Mîrşanu (Universitatea Catolică Leuven, Belgia) şi Mihail Neamţu (King’s College Londra, Marea Britanie).Profesorul Andrew Louth, cunoscut patrolog şi bizantinist, care este şi membru în comitetul ştiinţific al periodicului ARIR Archaeus, va reprezenta secţiunea printr-o conferinţă susţinută în plenul congresului. Comunicările secţiunii vor încerca să acopere cât mai multe arealuri geografice şi temporale încadrabile studiului lumii mediteraneene în Antichitatea târzie şi vor fi susţinute de un număr de 20 de cercetători provenind din 12 ţări din Europa şi America de Nord.

* Dragoş Mîrşanu a studiat teologie pastorală şi istorică în cadrul Facultăţilor de Teologie Ortodoxă din Iaşi (licenţă) şi Bucureşti (master); master în teologie la Universitatea din Nijmegen, Olanda. În prezent este doctorand în teologie istorică în cadrul Facultăţii de Teologie a Universităţii Catolice din Leuven, Belgia.

Publicat în Teologie istorica, The Simplex Chronicles | 1 comentariu »

Jean-Claude Larchet, Saint Silouane de l’Athos

Scris de Discipulus Simplex pe ianuarie 31, 2008

 Jean-Claude Larchet, Saint Silouane de l’Athos (Épiphanie – Tradition orthodoxe. Grands Spirituels orthodoxes du XXe siècle), Les Editions du Cerf, Paris, 2001, 404 pp, ISBN 2-204-06543-9.

Recenzie publicată în Teologie şi viaţă [Iaşi] 15, no. 1-6 (2005) 466-469.

Sfîntul Siluan Atonitul ne e binecunoscut nouă tuturor, mai întâi prin scrierile sale – tipărite în numeroase ediţii –, şi apoi prin comentariile ucenicului său, părintele Sofronie. Multele traduceri existente au făcut ca personalitatea stareţului Siluan să exercite o serioasă influenţă deopotrivă în lumea ortodoxă şi în Occident. Pe fondul importantelor contribuţii ştiinţifice recente, publicate mai ales în Buisson Ardent. Cahiers Saint Silouane l’Athonite, lucrarea de care ne ocupăm descrie, la un alt nivel de amploare şi unui mai larg auditoriu, personalitatea şi experienţa duhovnicească a Sfântului Siluan. Autorul lucrării este patrologul francez Jean-Claude Larchet, un specialist în teologia Sf. Maxim Mărturisitorul şi în spiritualitatea ortodoxă, cunoscut la noi mai ales prin titluri ca Teologia Bolii sau Terapeutica bolilor spirituale. Lucrarea este prefaţată de arhimanditul Symeon de la mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul (Maldon, Marea Britanie). Acesta apreciază că visul părintelui Sofronie de a confrunta învăţătura duhovnicească a Sf. Siluan cu aceea a Sfinţilor Părinţi – pe care el nu a reuşit să şi-l vadă împlinit în timpul vieţii –, este pe deplin realizat de autor. Un merit în plus îl are Larchet prin studiul revelator asupra sensului celebrelor cuvinte „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” (9).
Autorul ne prezintă în prologul cărţii modul în care înţelege să continue exegeza părintelui Sofronie, principalul comentator asupra Sf. Siluan. Astfel, el îşi propune să arate că: 1) experienţa şi învăţătura sa duhovnicească se află în continuitatea tradiţiei răsăritene; 2) mai precis, corespondenţa între învăţătura sa şi cea a altor Părinţi îl fac vrednic de a fi privit ca un Părinte, de asemenea; şi 3) în ciuda legăturii cu tradiţia, Sf. Siluan este original, nu în sensul inovaţiei, ci în sensul unui alt mod de a spune, adresat lumii contemporane. Larchet descrie pe scurt cele două părţi ale cărţii: prima, ce constituie cea mai mare parte a lucrării, cuprinde studii referitoare la Sf. Siluan, iar cea de-a doua, reprezentă o serie de mici texte ale sfîntului, dintre care unele sunt complet inedite, altele traduse pentru prima dată în franceză, iar altele preluate din reviste de circulaţie foarte redusă. Prima parte, cea devotată studiilor, constituie, probabil, interesul principal al cititorului acestei lucrări. Prezentarea unui aşa volum mare de pagini într-un spaţiu atât de restrâns ne obligă să fim subiectivi în privinţa alegerii anumitor capitole pentru o prezentare mai detaliată. În general, autorul construieşte orice analiză tematică conform schemei: a) Sfânta Scriptură şi Părinţii; b) poziţia Sf. Siluan; şi c) concluzie. Capitolul I, dedicat vieţii, personalităţii şi operei Sf. Siluan, se bazează, firesc, pe scrierile părintelui Sofronie. În privinţa vieţii, Larchet îşi aduce contribuţia prin propunerea unor variante de datare a unor evenimente. Influenţa personalităţii sale este ilustrată mai ales prin figura episcopului sârb Nikolai Velimirovic, iar operei sfântului îi sunt găsite şapte mari teme (37-39).

Publicat în Biserica ortodoxa, Recenzii, Sugestii de lectură | 2 Comentarii »

Sf. Grigorie din Nazianz despre tine şi Teofanie

Scris de Discipulus Simplex pe ianuarie 30, 2008

Cu ocazia amintirii Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan, iată un fragment de elocvenţă şi persuasiune sfântă:

CUVÂNTAREA XXXVIII
susţinută la Constantinopol în anul 379

XVIII. Un singur lucru legat de Naşterea lui Hristos aş dori să-l urâţi … uciderea pruncilor de către Irod. Sau poate că ar fi mai bine s-o cinstiţi şi pe aceasta, sacrificiul celor de aceeaşi vârstă cu Hristos, înjunghiaţi înainte de oferirea Noii Jertfe. Dacă El pleacă în Egipt, tu să fii vrednic tovarăş al exilului său. Este un lucru măreţ să fii părtaş la exilul lui Hristos cel persecutat. Dacă El va zăbovi în Egipt, tu cheamă-l să iasă din Egipt printr-un ucenic care Îi slujeşte acolo. Călătoreşte fără greşeală trecând prin toate momentele vieţii lui Hristos. Fii curăţit; fii circumscris; sfâşie voalul care te-a acoperit de la naşterea ta. După aceasta predică în Templu, şi goneşte negustorii ce comit sacrilegiu. Admite să fii omorât cu pietre dacă trebuie; vei scăpa din mijlocul lor, aşa cum Domnul a făcut. Dacă vei fi adus dinaintea lui Irod, la cele mai multe să nu răspunzi. El va respecta tăcerea ta mai mult decât lungile discursuri ale majorităţii oamenilor. Dacă vei fi biciuit, întreabă pentru ce încetează. Gustă fiere de dragul gustării; bea oţet; caută scuipăturile; acceptă bătăile, fii încoronat cu spini, adică, cu greutăţile vieţii celei după Dumnezeu; pune-ţi mantia purpurie, ia trestia în mână, şi primeşte cinstire în batjocură de la cei care batjocoresc adevărul; în sfârşit, fii răstignit împreună cu El, şi fii părtaş cu bucurie la Moartea şi Îngroparea lui, ca să învii împreună cu El, şi să fii slăvit împreună cu El şi să împărăţeşti împreună cu El. Priveşte la Marele Dumnezeu şi fii privit de El, Care în Treime este slăvit şi lăudat, şi pe Care îl mărturisim ca fiind de faţă înaintea noastră pe cât de clar ne lasă să-L vedem înlănţuirea cea trupească, în Iisus Hristos Domnul nostru, a Căruia fie slava în veci. Amin.

Publicat în Biserica ortodoxa, Teologie istorica, The Simplex Chronicles, patristica | No Comments »

6,6,6 şi mântuirea în diagonală (predică “suprarealistă”)

Scris de Discipulus Simplex pe ianuarie 27, 2008

***
**
Despre 6,6,6 şi despre mântuirea în diagonală
(fragment de predică “suprarealistă”)
*
Încerc sa înfatisez dvs. descrierea unei sfinte paralele, o triada de sase. Si nu e vorba nicidecum de numarul apocaliptic al fiarei ci de cu totul altceva.
Îndraznesc o adresare. Cati dintre dvs. s-au întrebat de ce sarbatorim Botezul în data de 6 a lunii (ianuarie)? Si înca o întrebare, în acelasi sens: de ce a rânduit Biserica sa se sarbatoreasca Praznicul Schimbarii la fata a Domnului Iisus Hristos în data precisa de 6 a lunii august? Cunoaste oare Traditia data exacta a petrecerii evenimentelor acestora? Nicidecum.
nebunDar îmi cer îngaduinta sa ma întorc în timp si sa va înfatisez mai intai un alt sase : imemoriala zi a creatiei Omului. Caci lumea a fost creata în sase zile, dupa care Creatorul S-a odihnit în cea de-a saptea. Podoaba creatiei este Omul, faptura zilei celei de-a sasea. Iata deci ratiunea plasamentului: 6 - Creatie / 6 - Botez-Epifanie / 6 – pregustare a slavei dumnezeiesti. Cuvântul creaza; lumina cea neapropiata creaza lumina vietii; apar ape, apar munti, în sfârsit, si stapânul tuturor, omul, liber spre a-si fi, mai presus de toate, siesi stapân. Însa omul alege sa se „descurce singur”; departe de a vedea în sederea în poala Creatorului unica forma a libertatii, o cauta pe aceasta în închisoarea dinafara; se situeaza dincolo de Dumnezeu–Persoana. Risca viata/totul si pierde, cade, se înnegreste. Iata Omul!, acum cazut.
În corelatie cu cele spuse, sa vedem acum ce înseamna Aratarea lui Hristos prin Botezul Sau? Înseamna o noua zi a sasea, o noua creatie, o re-creatie. Unica posibilitate a ridicarii Omului la Dumnezeu era venirea lui Dumnezeu la Om, chip omenesc luând Îndumnezeitorul Omului. Creatia renaste: marile se tem, Iordanul îsi întoarce apele înapoi, muntii salta. Aratarea se face datorita bunatatii si iubirii de oameni, nu dupa dreptate, ci mai presus de dreptate. Prin Botezul Fiului lui Dumnezeu vine harul, ajutorul omului în ridicarea sa. Împlinirea Creatiei se începe cu Epifania.Dar ce voi spune despre al treilea sase ? Schimbarea la Fata este momentul altei aratari: Epifania-Marturie a celor ce vor veni. Fiul lui Dumnezeu da spre gustare ucenicilor putin din slava viitoare. Un antreu întaritor, am putea spune. Lumina vestita de Ioan Botezatorul îsi arata haina nematerialnica alcatuita din tesatura întunericului cel prea- luminos. Tatal îsi da iarasi, ca si la Botez, acordul pentru Fiul Sau: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, întru Care am binevoit” si adaoga „Pe Acesta sa-L ascultati” Se contureaza nevoia luptei omului pentru marea trecere spre vesnicie.
Iata astfel cei trei de SASE: nu 666 ci 6, 6, 6, creatia, re-creatia, pregustarea desavârsirii. Caci unirea cea adevarata se va face dupa venirea cea de-a doua a Dumnezeu- Omului, care va fi ziua vesniciei, ziua a opta (netimpul de dupa istorie).
nebun miscariCe va fi însa între ziua a sasea si cea de-a opta, între creatie si vesnicia redobândita? Sa o numim ziua a saptea poate nu ar fi bine, caci aminteste de ziua de odihna a Creatorului Dumnezeu, si tocmai ca nu e vorba nicidecum de odihna. Aratarea- Manifestare aduce sabia, si nu pacea. Venirea lui Dumnezeu la Om e paradoxul suprem: trebuie sa traim dupa acest paradox. Ziua a saptea e tocmai lupta lumii si viata fiecaruia dintre noi. Lupta lui Hristos e lupta noastra, caci câti în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am si îmbracat. Daca nu murim si înviem cu Mesia-Paradoxul, degeaba ne numim crestini.
Tocmai imposibilul ni se cere. Sa nu-l evitam în viata noastra. Cine suntem noi, bunilor crestini? Stiu ca voi scandaliza cu alegoria dar îl am Învatator si Maestru pe Cel Care S-a facut Scandal omenirii prin moartea si învierea Sa. Suntem o adunare de nebuni, iubitilor: pentru care Iisus s-a rugat, pentru ca „nu sunt din lume”.
Ce e Biserica? Un ospiciu, desigur - al celor care s-au facut nebuni pentru a se face întelepti - şi unic refugiu pentru Fiul Omului sa-Si plece capul.
Suntem nebuni de bunavoie. Iata, ne rugam, nu-i asa? Vorbim nevazutului. Fie sa nu cedam niciodata logicii acestei lumi si sa ne încuiem cu cheile ratiunii în afara Bisericii- Azil. Suntem frumosii nebuni ai Domnului Dumnezeu, cei care cautăm matul mântuitor în diagonală.
Îl las pe marele orator crestin al secolului al III-lea, Tertulian, sa încheie: „Fiul lui Dumnezeu a fost crucificat; nu e ceva rusinos, tocmai pentru ca e de rusine. Si Fiul lui Dumnezeu a murit; merita sa fie crezut, tocmai pentru ca e de necrezut. Si fiind îngropat, el a înviat; nu e nici o îndoiala, pentru ca e imposibil.”
+++ Fragment din Predica la Botezul Domnului 2002 ţinută în biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
Dragos Mirsanu

Publicat în Biserica ortodoxa, Gânditorul de la Hamangia, The Simplex Chronicles | 2 Comentarii »

Cetăţuia şi ortodocşii de limbă greacă (III)

Scris de Discipulus Simplex pe ianuarie 25, 2008

CetatuiaDeşi activitatea tipografică desfăşurată la mănăstirea Cetăţuia se încheie, Iaşii Moldovei au continuat să fie un centru tipografic pentru credincioşii de limbă greacă aflaţi sub stăpânire otomană, căci mănăstirea Sf. Sava a preluat această binecuvântată activitate. Moştenirea patriarhului Dositei, despre care Nicolae Iorga spunea că „îl putem considera ca pe cel dintâi statornicitor al Renaşterii greceşti în principate”, va fi sporită la noi timp de aproape un veac.
Chiar dacă activitatea tipografiei de la Cetăţuia a încetat, nu înseamnă însă că viaţa culturală a mănăstirii a încetat şi ea. Nu trebuie să uităm că învăţaţii pomeniţi deja mai sus au găsit aici şi în continuare un mediu deosebit de prielnic desfăşurării activităţii lor culturale. Ieremia Cacavela, cu studii la Lipsca şi Viena, „dascăl elin al Bisericii răsăritene”, teolog, filozof şi maestru în retorică, a fost profesor fiilor lui Constantin Cantemir. A scris Despre deosebirile dintre cele două Biserici, Despre azimă, a corectat Tomul dragostei, de patriarhul Dositei. Ioan Molivdul din Heracleea, profesor al fiilor lui Duca Vodă, preda fizica şi matematica, fiind şi medic al curţii voievodului. Va ajunge mitropolit al Silistrei. Un alt profesor de renume a fost şi Spandonic, „filozof peripatetic”, care le-a fost dascăl şi fiilor lui Gheorghe Duca; activitatea sa va fi legată de mănăstirea Cetăţuia.
Pe la 1758, vieţuia în mănăstire călugărul-cărturar grec Cezarie Daponte, care va scrie şi biografia ilustrului înaintaş patriarhul Dositei, a cărui activitate culturală se identificase, în mare măsură, cu locaşul mănăstiresc Cetăţuia. Tradiţia culturală se va menţine aici pentru mult timp încă: chiar la începutul secolului al XIX-lea, egumenul mănăstirii a achiziţionat în bibliotecă tratatul de filozofie al lui Soave în traducerea lui Grigore Constandas.
Concluzionând, în urma celor prezentate devine evident că mănăstirea Cetăţuia a îndeplinit un important rol cultural şi spiritual pentru întreaga lume ortodoxă, mai ales în perioada când mare parte dintre credincioşi se găseau lipsiţi de libertatea necesară gândului ce înalţă pe om către Dumnezeu. Prin personalităţile marcante găzduite aici şi prin activitatea tipografică dedicată cititorilor de limbă greacă, Cetăţuia a constituit un bastion de apărare al credinţei ortodoxe într-o perioadă de mari dispute şi rătăciri teologice.
Bibliografie selectivă:
1. Stăniloae, D., Viaţa şi activitatea patriarhului Dositei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările româneşti, Bucureşti, 1929
2. Simionescu, D., Le monastere de Cetătzuia, Iassy, foyer de culture de l’orient ortodox, Bucureşti, 1942
3. Iorga. N., Istoria literaturii române din secolul al XVIII-lea, vol. I, ed. a 2-a, Bucureşti, 1969, pp. 28-32
4. Grigoraş, N., Mănăstirea Cetăţuia-Iaşi, Iaşi, 1977, pp. 72-74
5. Băltuţă, Mitrofan, „Tipografia grecească de la mănăstirea Cetăţuia”, în vol. Credinţă şi cultură în Moldova III. Cultură creştină şi simţire românească, Iaşi, 1995, pp. 32-38
bour

Publicat în Biserica ortodoxa, Teologie istorica | No Comments »

Cetăţuia şi ortodocşii de limbă greacă (II)

Scris de Discipulus Simplex pe ianuarie 24, 2008

 IASI sec 17
În 1682 se deschide seria tipăriturilor greceşti la Cetăţuia, în acelaşi timp inaugurându-se o epocă de astfel de tipărituri în Ţările Române, care va dura peste un secol. Prima carte va fi Întâmpinarea contra primatului papei de Nectarie, Patriarhul Ierusalimului, cu o prefaţă a patriarhului Dositei în care îi aduce laudă voievodului moldovean Gheorghe Duca.
A doua tipăritură o va constitui lucrarea Sfântului Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, În contra ereziilor (1683). Lucrarea prezintă în stil apologetic dreapta credinţă, sfintele ceremonii şi taine ale Bisericii şi se explică Simbolul credinţei ortodoxe. Împreună s-a tipărit şi explicarea rânduielii bisericeşti a lui Marcu Eugenicu al Efesului. O descriere a lucrării este realizată de Dositei: „Simion Tesaloniceanul cel care rezumă Sfânta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi spre învăţătură uşoară celor neînvăţaţi, spre buna înţelegere celor ce se străduiesc şi spre păstrarea în memorie de către cei înţelepţi. Acest soare dumnezeiesc al Bisericii lui Dumnezeu care luminează şi pe cei simpli cu razele învăţăturii lui era până azi ca o grădină închisă şi ca un izvor pecetluit necunoscut fiind de cei mulţi. Însă prin bunul şi strălucitul binecredinciosul Duca Vodă le-a adus la lumină poruncind să fie tipărite cu cheltuiala proprie.” În altă parte: „S-a tipărit în Iaşii Moldovei cu cheltuiala a prea întru toate strălucitorului, a prea piosului şi prea măritului Domnitor Domnului Domn Io Duca Voevod a toată Moldo-Vlahia. Cu îngrijirea şi îndreptarea a prea învăţatului Ioan Molivd, de prea iubitorul de Dumnezeu Episcop al Huşilor Kir Mitrofan în anul 1683”.
După pierderea tronului de către Duca Voievod (sfârşitul anului 1683) şi după o perioadă tulbure în politica Moldovei, abia în vremea lui Constantin Cantemir (1685-1693) se poate din nou folosi tipografia mănăstirii Cetăţuia. Singura tipăritură va fi însă o cărticică, Rânduiala Sfinţilor martiri Serghie şi Vach, pentru noua ctitorie mănăstirească a voievodului muntean Şerban Cantacuzino, locaşul de la Cotroceni. Prin această carte dedicată voievodului patriarhul ierusalimitean Dositei a urmărit atragerea simpatiei voievodului, în vederea viitoarei activităţi desfăşurate de cărturar în Ţara Românească. O însemnare de la sfârşitul tipăriturii spune că „Dositei, odată cu moartea lui Duca în Polonia, s-a mutat cu activitatea sa în Ţara Românească, dar gândul lui era mereu la Iaşi la mănăstirea Cetăţuia”.
Lipsa posibilităţilor financiare pentru întreţinerea lucrărilor tipografice a făcut pe voievozi să nu mai poată sprijini tipărirea altor cărţi. Urcarea pe tron a fiului lui Gheorghe Duca, Constantin Duca, iubitor al literelor, a însemnat şi momentul în care s-a reluat cu adevărat activitatea tipografiei de la Cetăţuia.
Reîntors la Iaşi, Dositei va tipări în 1694 o lucrare de mari dimensiuni, deosebit de importantă: Tomul împăcării. Ea are un caracter polemic, fiind îndreptată împotriva unei lucrări blasfemiatoare la adresa Bisericii ortodoxe ce se răspândise în Moldova (din 1692), Manual despre Duhul Sfânt al lui Leon Allatius. Tomul tipărit de Dositei era o antologie de scrieri semnate, între alţii, de Eugenicul fratele lui Marcu Efesanul, Gheorghe Corresios, Macarie ieromonahul, Teodor Agalianul, Matei Vlastares, ca şi de anonimi. Toate aceste texte erau îndreptate împotriva falsei uniri cu latinii înfăptuită la sinodul florentin. Din unele însemnări de pe paginile cărţii aflăm că tomul era pregătit încă din 1692, dar probabil că tulburările de ordin politic au făcut imposibilă tipărirea sa. Acum, la 1694, aceasta s-a realizat prin grija cărturarului Dimitrie Pădure.
În acel an 1694 s-au realizat şi alte tipărituri, de egală importanţă pentru întreaga lume ortodoxă. Mai întâi, o lucrare a lui Ioan Eugenicos diaconul, Discurs contra hotărârilor sinodului de la Florenţa. Corectura este făcută de patriarhul Dositei, iar executarea tipăriturii de către acelaşi Dimitrie Pădure.
O a altă lucrare ce se va tipări la Cetăţuia este lucrarea lui Dositei, Manual în contra lui Ioan Karyophylles. Paginile al căror autor este Dositei sunt cele ale prefeţei, şi respingerea fiecărui capitol al opuscului eretic.
Ultima lucrare tipărită va fi Tomul dragostei asupra latinilor, în Iaşii Moldovei şi cu cheltuiala Sfântului Mormânt. Corector fiind învăţatul Ieremia Cacavela, tomul cuprinde 25 de scrieri care priveau principalele chestiuni ce deosebeau creştinismul răsăritean de cel apusean.
(va urma)

Publicat în Biserica ortodoxa, Teologie istorica | No Comments »

Cetăţuia şi ortodocşii de limbă greacă (I)

Scris de Discipulus Simplex pe ianuarie 23, 2008

Mănăstirea Cetăţuia şi ortodocşii de limbă greacă

Ctitorie vestită a voievodului Moldovei Gheorghe Duca, mănăstirea Cetăţuia din Iaşi nu este numai un important locaş al spiritualităţii ortodoxe din Ţările Române, dar înscrie şi o pagină importantă în istoria culturală a întregului creştinism răsăritean.
Activitatea culturală desfăşurată la această mănăstire se înscrie în mai ampla renaştere a literelor în Iaşii Moldovei, începând cu prima jumătate a secolului al XVII-lea, atunci când voievodul Vasile Lupu şi mitropolitul Varlaam vor face din capitala Moldovei un centru cultural de mare renume în toată lumea ortodoxă.
Cetăţuia dobândeşte mare prestigiu încă de la începutul existenţei sale (din 1669), fiind închinată patriarhiei Ierusalimului. Se afla în acele vremuri patriarh în acest scaun Dositei, un cărturar de prim rang, care, după ce sfinţeşte mănăstirea, îşi propune să facă din ea un loc al renaşterii culturale greceşti pentru toţi credincioşii aflaţi atunci lipsiţi de libertatea necesară sporului spiritual şi cultural. Pentru început, trebuie să menţionăm că prin daniile mănăstirii s-a refăcut Biserica Naşterii Domnului din Betleem şi s-au acoperit cheltuielile necesare tipăririi lucrării Pavăza Ortodoxiei de la Sinodul din 1672 din Ierusalim.
Patriarhul aduce la Iaşi, după sfinţirea mănăstirii, pe teologul şi filozoful grec Nicolae Kirameus, profesor la şcoala patriarhiei de la Constantinopol. Acesta va sta pentru scurt timp la Cetăţuia, căci va muri în 1672 şi va fi îngropat aici. Biblioteca sa rămâne mănăstirii. Dintre scrierile sale amintim: Despre medicină, Despre rânduiala Sfîntului Mir, Despre principiile teologice, Despre prietenie şi dragoste, şi altele.
Având un mare sprijin în persoana voievodului Gheorghe Duca, patriarhul Dositei îşi exprimă cea mai mare dorinţă a sa, aceea de a avea o tipografie pentru tipărirea cărţilor de cult sau cu conţinut doctrinar. Acest deziderat constituia deja de ceva timp o necesitate de prim ordin, mai ales datorită disputelor teologice ce tulburau atunci atât de puternic credinţa ortodoxă. Prin tipărirea de lucrări valoroase s-a reuşit împlinirea nevoilor spirituale şi culturale ale tuturor creştinilor, de asemenea şi reducerea efectelor atât de grave ale disputelor doctrinare.
Astfel, din anul 1681, grecii îşi au propria tipografie, aşezată la Sfânta mănăstire Cetăţuia, cea dintâi tipografie pentru cărţile greceşti din tot Orientul. Pentru un timp aceasta a fost şi unica tipografie în care s-au tipărit cărţi în limba greacă. Câteva tipărituri se mai făcuseră totuşi înainte: două sau trei în tipografia înfiinţată de patriarhul Kiril Lucaris la Constantinopol; la Trei Ierarhi se tipărise Gramata lui Partenie I (1642) prin care se condamna Mărturisirea de credinţă a lui (Pseudo) Kiril Lucaris.
Principalul iniţiator şi organizator al acestei renaşteri culturale a fost, desigur, înţeleptul patriarh Dositei. Iată ce va mărturisi el, în legătură cu începuturile tipografiei: „În anul 1681 mă găseam la Iaşi şi văzând că moldovenii posedau o tipografie, în timp ce grecii nu aveau deloc mi-era ciudă, dar Dumnezeu, care conduce şi îndeplineşte toate bunele acţiuni, a făcut să găsesc pe călugărul Mitrofan căruia noi îi dădurăm bani pentru a cumpăra şi organiza o tipografie nouă.”. Român de origine, cunoscător al limbii greceşti precum şi a meşteşugului tipografiei încă din tinereţe, pe care, după cum însuşi mărturiseşte, l-a învăţat „cu multă osteneală”, Mitrofan a fost mâna dreaptă a patriarhului în ceea ce priveşte munca tiparului la Cetăţuia. Meşterul cărturar va deveni ulterior episcop la Huşi, lucrând şi la traducerea Bibliei lui Şerban de la Bucureşti (1688).

(va urma)

D.M.
Cetatuia
P.S. Cetăţuia cum a fost şi este.  Fotografie preluată de pe www.nowandthen.ro, creditată P. Lozba. Dacă deranjează pe cineva preluarea, o voi şterge.

Publicat în Biserica ortodoxa, Teologie istorica | No Comments »

Jesus Christ Superstar / Iisus Hristos Supervedetă (II)

Scris de Discipulus Simplex pe decembrie 26, 2007

JCSNicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, p. 319.
1971
Audiţie integrală, stereofonică, a operei rock-pop Jesus Christ Superstar de Andrew Lloyd Webber şi Tim Rice.
Personajul Măriei Magdalena - text, partitură, voce, interpretare - e extraordinar. Toată puterea de creaţie şi dragostea autorilor pentru operă aici s-au concentrat.
Cel mai tainic pasaj din Evanghelii - mai greu de înţeles decît chiar Luca 16 ori Ioan 17 - mi se pare ungerea din Betania.
Şi ni se dă o lecţie grea, anevoie de adus la îndeplinire: datoria noastră cînd vedem o suferinţă, un om în pătimire, pe aproapele nostru pe o oarecare cruce, ori în apropiere, în preajma, în perspectiva unei cruci, datoria noastră nu este să ne refugiem în abstracţiuni şi generalizări, în dragostea de omenire şi emiterea dorinţei de a se modifica legile şi sistemele sociale, ci e să-l ajutăm şi să-l mîngîiem şi, pe loc, să-l covîrşim cu bunătatea noastră pe omul acela şi suferinţa aceea anume.

TRADUCERE, partea a 2-a

Ce se-aude

Ucenicii
Ce se-aude? Spune-mi ce se-ntâmplă (x 8)

Iisus
De ce vreţi oare voi să ştiţi?
Nu vă preocupaţi de viitor, încetaţi să vă gândiţi la ce va fi,
Lăsaţi grija de mâine pentru mâine, gândiţi-vă mai bine la ziua de azi

Ucenicii
Ce se-aude? Spune-mi ce se întâmplă (x4)

Iisus
V-aş putea înşira fapte şi date, ori dezvălui planuri şi ce va fi,
V-aş putea spune chiar şi unde voi merge.

Ucenicii
Când vom intra în Ierusalim? (x 8)

Iisus
De ce vă trebuie să ştiţi?
De ce sunteţi obsedaţi să luptaţi cu vremuri şi sorţi fără izbândă?
De-aţi cunoaşte calea pe care mergem aţi înţelege şi mai puţin decât mine.

Ucenicii
Ce se-aude? Spune-mi ce se întâmplă (x4)

Maria Magdalena
Lasă-mă să-ţi răcoresc faţa un pic (x 8)

Iisus
Marie (mmm), ce bine e- În vreme ce voi toţi nu faceţi decât să întrebaţi unde, când şi cine şi cum,
Ea singură a încercat să-mi ofere ce-mi lipseşte aici şi-acum…

Ucenicii
Ce se-aude? Spune-mi ce se întâmplă (x 8)

Un fapt ciudat, de ne-nţeles

Iuda
Îmi pare-un fapt ciudat, de ne-nţeles
Cum un om ca tine îşi poate pierde vremea
Cu o femeie de acest fel.

Da, înţeleg că te distrează,
Dar să o laşi să te sărute ori să-ţi aranjeze părul (vezi varianta)
Nu e defel în stilul tău.

Nu spun asta pentru că m-ar deranja profesia sa,
Dar prezenţa ei nu se potriveşte cu ceea ce înveţi,
E periculos dacă nu eşti consecvent,
Căci ei caută doar un pretext,
Să ne închidă pe toţi.

Iisus
Cine eşti tu să o acuzi,
Cine eşti tu să o dispreţuieşti,
Las-o, las-o, las-o în pace acum
Las-o, las-o, căci ea e cu mine acum,
De nu ai ce să-ţi reproşezi poţi arunca cu piatra
Dar dacă ai, atunci las-o în pace!

Sunt uimit cum oameni precum voi
Pot fi atât de înguşti şi mărginiţi,
Nu e măcar unul între voi
Care ştie sau îi pasă dacă vin ori plec.

Toţi (cu excepţia lui Iuda)
Nu ai dreptate, nu ai deloc dreptate, (x4)
Cum poţi spune aşa ceva? (x4)

Iisus
Nici unul!
Nici măcar unul singur!

Publicat în Iisus Hristos Supervedeta | No Comments »

Jesus Christ Superstar / Iisus Hristos Supervedetă (I)

Scris de Discipulus Simplex pe decembrie 20, 2007

JCSaudioSuccesul punerii in scena in 2006 la Bulandra, in original, al operei rock Jesus Christ Superstar (regia Adrian Pintea) surprinde si nu tocmai (vezi si fragmente pe youtube). Ca muzica de calitate (de Andrew Lloyd Webber) a convins si incantat audienta bucuresteana nu e o surpriza: a facut-o peste tot. Libretul (de Tim Rice) poate fi, insa, daca e citit cu ochii crestinului, mai ales al crestinului ortodox, destul de problematic (chiar daca autorul si-a exprimat detasarea “artistica”, deliberata, fata de Noul Testament). Neexistand o traducere in lb. romana, imi propun sa fac eu una, incetul cu incetul. Pe ea se vor putea comenta mai usor, ulterior, aspectele care ridica probleme de receptare pentru crestini. Lucru pe care mi-l propun pentru vremuri mai relaxate.
Bibliografie:
Traducerea dupa: Jesus Christ Superstar: souvenir brochure and libretto / Robert Stigwood presents; lyrics by Tim Rice; music by Andrew Lloyd Webber e. a. London : Palace Theatre, 1971.
Interpretarea audio originala (1970), cu Murray Head (Iuda), Ian Gillan de la Deep Purple (Iisus) si Yvonne Elliman (Maria Magdalena).
N.B. Filmele nu urmeaza libretului original, de aceea nu sunt de folos decat indirect demersului nostru. Adaptarea libretului pentru film are in sine o istorie interesanta si relevanta pentru receptarea de catre credinciosii crestini, cum sper ca voi sublinia la timpul potrivit.

TRADUCERE, partea 1

De prea mult uitat spre ceruri

Iuda

Acum mi s-a luminat mintea,
Abia, acum, în sfârşit
bine-nţeleg, unde se va ajunge, în curând.
Dacã laşi omul fãrã miturile sale,
Vei vedea unde vom sfârşi cu totii.
Iisuse! Ai început să crezi, celor spuse despre tine.
Chiar crezi acestor vorbe, cum cã esti Dumnezeu.
Şi tot binele facut iti va fi curand uitat,
Ai devenit mai important decât învãtãturile tale.

Auzi-Iisuse, nu îmi place, îţi spun,
Ce văd, ascultă însă bine acum,
Căci nu uita, am fost mereu mâna ta dreaptă.
Mulţimea ai ridicat,
Toti cred ca l-au aflat pe Mesia,
Vai ţie când se vor lamuri ca s-au inselat.

Îmi amintesc cum a pornit totul,
Nici vorbă de Dumnezeu atunci,
te socoteam un om
Şi crede-mă, admiraţia mea pentru tine nu s-a stins
Dar orice vorbă spus-acum
Îmi pare altfel şi altcum
Vai ţie când se vor lamuri ca că i-ai minţit.

Nazaret, faimosu-ţi fiu să fi rămas un mare nimeni
Ca şi tatăl său, tâmplar, să fi lucrat
Mese, scaune şi cufere: asta era menirea sa,
Căci acestea nu ar fi cauzat rău nimănui, niciodată.

Ascultă Iisuse, îţi pasă de neamul tău?
Nu înţelegi că trebuie să nu mai apărem atât in public,
Căci suntem ocupaţi [de romani], ai uitat cât de oprimaţi suntem?
Mă tem de mulţime,
Căci se manifestă mult prea zgomotos,
Iar ei ne vor nimici dacă exagerăm,
Daca întrecem limita.

Auzi Iisuse sfatul ce ţi-l dau,
Nu uita că-mi doresc ca nimeni sã nu pãteasca nimc,
Dar e pãcat să vezi că şansele noastre scad cu fiecare oră ce trece.
Toţi ucenicii tăi sunt orbi,
De prea mult uitat spre ceruri,
A fost frumos dar acum nu mai e la fel,
Da, nimic nu mai e la fel.
Ah, ah, ah, ah ,ah

Publicat în Iisus Hristos Supervedeta | No Comments »

Studiu introductiv: Sf. Epifanie al Salaminei, Ancoratus

Scris de Discipulus Simplex pe decembrie 11, 2007

ancoratus2.jpg

 Pentru cititorii de literatură patristică: includ aici fragmente şi o versiune scanată a „Introducerii” semnate de mine în cel mai recent volum din colecţia de ediţii bilingve „Tradiţia creştină” (Polirom, Iaşi).

Este vorba de Sf. Epifanie al Salaminei, Ancoratus, traducere şi note de Oana Coman, studiu introductiv de Dragos Mirsanu, ediţie îngrijită de Adrian Muraru. Apărut oct. 2007. P. 424.

Titlul studiului introductiv este Epifanie, Ancoratus şi alteritatea de credinţă (p. 17-38). Textul invită mai intâi cititorul să cunoască personalitatea şi opera Sf. Epifanie al Salaminei (sec. 4) şi apoi prezintă tratatul teologic tradus în volum, Ancoratus. După o descriere a conţinutului, studiul face referire la unele aspecte speciale precum: înţelegerea sensului cuvântului “erezie”, originea şi conţinutul “Simbolurilor de credinţă” din încheiere, prezenţa unor expresii care au fost aduse uneori în sprijina dogmei “Filioque” şi câteva dificultăţi de înţelegere a terminologiei teologice folosite.

FRAGMENTE

ghilimele_01.gifghilimele_02.gifConvinşi că trăiesc în preziua Celei de-a doua Veniri, creştinii epocii de început a Bisericii socoteau firesc ca „noi, cei ce căutăm scăpare, să avem îndemn puternic ca să ţinem nădejdea pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare” (Evr. 6, 17-18). Urmând acestei expresii binecunoscute şi materializate frecvent în arta creştinismului antic, scrierea de faţă exprimă, prin simbolul ancorei, acelaşi mesaj eshatologic fundamental, de încredere deplină în promisiunea divină a răscumpărării omului prin Logosul întrupat. Numai cel „bine ancorat” în credinţă va afla, navigând pe corabia mântuirii, portul liniştirii şi odihna veşnică.
Scrisă într-un context sensibil diferit, al celei de-a doua jumătăţi a secolului al IV-lea, Ancoratus introduce cu necesitate o aprofundare în proclamarea acestui mesaj eshatologic: numai fermitatea în credinţa cea adevărată va conduce la mântuire. Această aprofundare este urmarea apariţiei „alterităţii” de credinţă în creştinismul secolelor primare, îndeosebi al secolelor al III-lea -– al IV-lea. „Nădejdea pusă înainte” continua să fie proclamată cu aceeaşi convingere în liniile ei esenţiale, adică prin vestirea Întrupării şi Învierii. Din ce în ce mai mult însă, credinţa se afla în situaţia de a avea nevoie de explicitare. Dacă evanghelizarea primară fusese adresată evreilor şi gentililor (propunându-şi astfel crearea unei dezirabile alterităţi), odată cu secolele al III-lea – al IV-lea scrierea creştină începe a avea datoria catehizării explicative cu scopul feririi credincioşilor de „nebunia” ereziei (propunându-şi astfel evitarea unei alterităţi damnabile). Simplitatea Adevărului deplânge alteritatea şi o denunţă, credinţa cerându-se astfel afirmată polemic şi proclamată adnotat. Ancoratus aparţine tocmai acestui model de scriere pentru uz intern, expresie a unei teologii simbolice expuse sistematic, având caracter definitoriu şi (relativ) definitiv.
—
ghilimele_01.gifghilimele_02.gifTeologia trinitară dezvoltată de Epifanie este o teologie a Numelor divine fundamentată scripturistic. Deşi aşezată în descendenţa operei lui Atanasie cel Mare, Ancoratus este o scriere din perioada de formare a noii teologii niceene, fiind o bună mărturie pentru teologia trinitară anterioară fixărilor teologice datorate capadocienilor, care ne sunt mult mai familiare astăzi. Astfel, chiar dacă dezvoltările sale în marginea chestiunilor trinitare nu pot fi aşezate la acelaşi nivel cu cele ale marilor săi contemporani, trebuie să-l credităm pe Epifanie cu un bun răspuns contra teologiei preumatomahilor şi apolinariştilor. Dacă virulenţa acestui răspuns poate fi contestată, nu trebuie să uităm că expunerea teologică nu este pentru Epifanie un exerciţiu intelectual, ci răspunde unei nevoi spirituale a comunităţii creştinilor (din Suedra şi de oriunde), căruia el le oferă cheia spre aflarea şi păstrarea adevăratei credinţe mântuitoare. Simbolul de credinţă aşezat la finalul tratatului teologic nu este un rezumat al unui excurs academic, ci este încredinţat actului baptismal prin care ne îmbrăcăm, întreit, în Hristos.

DESCARCĂ o variantă scanată a studiului introductiv (PDF, 5 Mb): ancoratus_stud_introd_mirsanu.pdf

N.B. Cine descarcă fişierul îl primeşte ca pe o invitaţie (teaser) la a căuta volumul în librării!

Publicat în Sugestii de lectură, Teologie istorica, The Simplex Chronicles | 2 Comentarii »

“Church in History”: Două noi volume din compendiul ortodox de Istoria Bisericii

Scris de Discipulus Simplex pe decembrie 10, 2007

CHURCH IN HISTORY SERIES
Proiectul gândit de J. Meyendorff la sfârşitul anilor ‘80, acela de a crea o Istorie a Bisericii din perspectivă răsăriteană a fost în sfârşit reluat de St. Vladimir’s Seminary Press. Proiectul a fost gândit în 6 volume scrise de cercetători ortodocşi familiarizaţi cu mediul de studiu apusean, prin care să fie oferită o alternativă celorlalte istorii ale Bisericii apărute în limbi de circulaţie (fără excepţie scrise din perspectivă apuseană). Dintre volumele proiectate au apărut în anii imediat următori numai două, şi anume volumul 2: J. Meyendorff, Imperial Unity and Christian Divisions: The Church from 450-680 AD (1989) şi volumul 4: A. Papadakis with the collaboration of J. Meyendorff, Christian East and the Rise of the Papacy: The Church 1071-1453 A. D. (1994). Moartea iniţiatorului acestui proiect a fost urmată de suspendarea acestuia din urmă, puţini fiind aceia care mai aşteptau o continuare.
Iată însă că, nu cum mult timp în urmă, proiectul i-a fost încredinţat preotului profesor Andrew Louth (care, într-o primă fază, fusese solicitat doar să contribuie cu volumul al 3-lea). Proiectul este astfel continuat şi două noi titluri au apărut simultan în noiembrie 2007. Este vorba de volumul 1, p. 1: V. Kesich, Formation and Struggles: The Birth of the Church to A.D. 200 şi de volumul 3: A. Louth, Greek East and Latin West: The Church AD 681-1071. Volumul 1, p. a 2-a, care va acoperi anii 200-451 d.Hr. va apărea ulterior, probabil în 2009, şi va fi urmat de ultimele volume ale proiectului: 5 (The Crisis of Tradition: The Church AD 1453-1782) şi 6 (The Orthodox Church and the Modern World: The Church AD 1782-The Present).
Recomand ferm consultarea acestei serii de referinţă. Volumele pot fi comandate individual de la editura SVS dar şi de la alţi difuzori de carte online. Ca orice carte americană, preţul unui exemplar necartonat este accesibil (18 $ + transport), dacă nu chiar pentru orice student, măcar pentru biblioteci sau profesori.

Publicat în Biserica ortodoxa, Sugestii de lectură, Teologie istorica | No Comments »

Recomand: Andrew Louth, “Mysticism, Name and Thing” (studiu)

Scris de Discipulus Simplex pe decembrie 8, 2007

Archaeus Journal

Pr. Andrew Louth, profesor la Universitatea din Durham, investighează conceptul şi obiectul desemnat prin termenul “misticism” în acest studiu publicat în revista românească internaţională Archaeus: Studies in the History of Religions (an. IX, 2005, nr. 1-4, p. 9-25).

Autorul ajunge la concluzia că misticismul este mult mai determinat decât se crede în general, nefiind un fel de fenomen religios universal. Astfel, el este în esenţă european-apusean, medieval târziu şi modern timpuriu. Putem vorbi în mod clar de o “tradiţie mistică creştină” (misticismul fiind un nume pentru o strategie religioasă anume) însă putem cu greu accepta studiul unui “misticism comparat” (expresie facilă şi construct anistoric).

Studiul include în mod remarcabil o prezentare a “evoluţiei” misticismului creştin de la începuturi, trecând prin misticismul răsăritean (dionisian) până la varianta sa medievală latină. Mystikos (în gr. legat de mysterion) îşi pierde aspectul sacramental (liturgic) când este tradus mysticus nemaifiind conectat etimologic cu varianta latină a misterului sau tainei, anume sacramentum. Mysticus şi sacramentum dezvoltă fiecare o viaţă pe cont propriu, iar receptarea operei lui Dionisie în Apus este material de studiu esenţial. În plus, despre o nouă înţelegere a “corpus mysticum Christi” şi despre “individualizarea” misticismului ca “accesare” pe cont propriu a puterii divine (unire mistică).

Includ mai jos 2 fragmente. Studiul se poate găsi cu plată (sau pe bază de abonament) şi pe baza de date CEEOL.

 

“At its heart is the understanding of Christ as the divine mysterion, which is central to the epistles of the Apostle Paul. This secret is a secret that has been told; but despite that it remains a secret, because what has been declared cannot be simply grasped since it is God’s secret, and God is beyond any human comprehension. The secret of the Gospel is the hidden meaning of the Scriptures: for Christians the whole of what they came to call the ‘Old Testament’ finds its true meaning in Christ. God’s plan for humankind to which the Scriptures bear witness is made plain in the Incarnation. And this is the most common context, as we have seen, for the use of the word mystikos: it refers therefore to the hidden meaning of the Scriptures, the true meaning that is revealed in Christ, a meaning that remains mysterious, for it is no simple message, but the life in Christ that is endless in its implications. Christians, however, share in the life in Christ preeminently through the sacraments–mysteria in Greek–and the word mystikos is used therefore in relation to the sacraments as a way of designating the hidden reality, encountered and shared through the sacraments. The final use of the word mystikos refers to the hidden reality of the life of baptized Christians: a reality which is, as St Paul put it, ‘hid with Christ in God’ (Col. 3. 3). If the ‘mysticism’ of the Fathers is what these various uses of mystikos refer to, then it is very different from what we call mysticism nowadays: it does not refer to some elite group, or elite practice, within Christianity, it simply refers to the lived reality of Christianity itself. It is not something separate from the institutions of Christianity: it is the meaning that these institutions enshrine. It is not something distinct from the dogmas of Christianity, for the ‘mystical’ meaning of Scripture, in this sense, is often enough precisely such dogmas, which are the hidden meaning of the Scriptures. ‘Mystical’ and  ‘sacramental’, from this perspective, are interchangeable: which is hardly surprising, as sacramentum is the Latin word used to translate mysterion.”

“What then of comparative mysticism? My argument, so far, is that it is naïve and methodologically flawed. The term ‘mysticism’ is not the ‘name’ for a ‘thing’, rather it is the name for a religious strategy, and in origin the name for a particular religious strategy that belongs to early modern Europe (though already underway in late medieval Europe–we
cannot now go into the argument as to where the caesura between ‘medieval’ and ‘modern’ occurs, though this case is part of the argument for seeing the twelfth century as more decisive than the fifteenth or sixteenth). It is a strategy to which there may well be analogies in the histories of other religions: but we shall not discover that by confining our attention to ‘mystical writings’, we shall need to cast our nets much more widely. Briefly, I would say, that something like what is called
comparative mysticism may well have a role in comparative religion, but that both of these need to see themselves as part of a much wider attempt to compare different historical cultures: religions cannot be abstracted from the cultures in which they answer people’s social and spiritual needs (that does not mean that religions cannot pass from one culture to another: they evidently can, but we must not suppose that there is some ‘essence’ of religion that can be isolated, which is that which has passed from one culture to another–the situation is much more complex than than, and the question of religious identity not so easily solved), nor can ‘mysticism’ be abstracted from the religions that foster deep, prayerful commitment.
‘Comparative mysticism’ is too easy, and unhistorical: it simply lulls us into thinking that we can regard as fundamentally significant (‘mystical’ has never lost the connotation of what really matters, what is ultimately powerful) what appeals to the individualized consciousness of the West–religious literature that aspires to the form of poetry, devoid of dogmatic content or ritual expression. “

Publicat în Sugestii de lectură | No Comments »