Despre cultura bine rânduită (din dl. Patapievici)

„Despre Idei şi blocaje”. În capitolul său cel mai elocvent şi incitant, ultimul, dl Patapievici gândeşte un model pentru o cultură bine rânduită. Iată două fragmente notabile, la p. 138-139 şi 141-142:

Ca să înţelegem valoarea noţiunii de „cultură bine rânduită” trebuie să pornim de la două constatări. Prima că gradul de civilizaţie al unei societăţi este direct proporţional cu nivelul său general de cultură, iar acest nivel este fixat de cultura generală. A doua constatare este următoarea: civilizaţia a cărei cultură este doar cultură generală este condamnată la producţii care sunt fie minore, fie imposibil de evaluat (când se întâmplă sa fie majore). Paradoxal exprimat – dacă nu ai cultură generală, eşti incult, oricât de performant ai fi; dacă ai doar cultură generală, însăşi noţiunea de performanţă are un sens minor, iar majorul, ca atare, nu poate fi nici perceput, nici exploatat.

Pentru lumea universitară umanistă, moda vine astăzi din lumea anglo-saxonă: ce se mănâncă în universităţile americane se mestecă îndelung în Romania; ce se asimilează acolo se desamilează cu delicii aici. Pentru o ţară care numără peste un milion de victime ale ideologiei marxist-leniniste, revenirea în forţă a marxismului în deghizament postmodern (studii critice, postcolonialism, feminism, tot sosul) este stupefiantă intelectual şi dezgustătoare moral. Pe când avea drept cultură doar cultura generală, România nu a reuşit să parcurgă toate etapele autonomizării disciplinelor speciale şi a rămas să suporte toate dezavantajele lipsei de specializare, fără să poată trage foloasele culturii ei generale. Astăzi, după prăbuşirea Cortinei de Fier, când s-a aruncat suflet şi corp într-o nouă operaţiune de copiere a Occidentului, care nu mai are cultură generală, România depreciază ce mai are încă valoros şi jură pe ce nu ştie încă să facă.

Sport şi inimă

Aseară, un meci inubliabil la campionatul mondial de handbal feminin: după 20 de minute de prelungiri, naţionala României s-a calificat în semifinale, trecând, chiar la Paris, de selecţionata Franţei. Nu e vorba de performanţă, de vreme ce am jucat finala acum doi ani. Ba, rezultatul e chiar irelevant pentru ce vreau să subliniez, anume voinţa, determinarea, spiritul de echipă. Unul dintre momentele cele mai frumoase din istoria recentă a sportului românesc. Unul dintre momentele acelea când sportul e mai mult decât joacă, e viaţă. În care, printr-un efort de imaginaţie, poţi vedea cu ochii minţii jucătoarele smulgându-şi, în săritură, inima din piept şi aruncând cu ea la poartă.

Competiţie, curaj, rezistenţă, autodepăşire. Demnitate, fericire.

Sportul, acest minunat surogat al războiului.

  

 De la Băileşti la Bercy: Adriana Nechita-Olteanu

într-o interpretare personală a refrenului popular

“Dumnezeu să te păzească de dragostea oltenească”

[pe fundal: 14.000 de spectatori francezi]