Imagini mişcate 5: Citeşte-mi buzele

Dacă sunteţi pasionaţi de thrillere sau dacă aveţi planificată curând o seară de gen, vă recomand filmul lui Jacques Audiard din 2001, Sur mes lèvres (English title: Read my Lips). Invitaţia e valabilă, desigur, şi dacă doriţi, pur şi simplu, un film bun

Carla (Emmanuelle Devos) e o femeie ce lucrează într-o companie pariziană. Având serioase probleme de auz (foloseşte un aparat) şi fiind, de asemenea, mai degrabă timidă, ea lasă a se ghici o minimă participare la viaţa socială. Organizarea unui interviu pentru a-şi angaja un asistent îi prilejuieşte întâlnirea cu un fost condamnat pe nume Paul (Vincent Cassel), proaspăt ieşit din penitenciar (înainte de termen). În ciuda faptului că acesta nu are competenţa necesară ocupării postului, Carla îl angajează, cu speranţa nedeclarată că el o va plăcea, că îi va alunga singurătatea şi că o va ajuta să obţină siguranţa de sine ce îi lipseşte.
Intriga se construieşte pe fundalul problemelor anterioare ale lui Paul cu lumea interlopă. Carla, de care privitorul se simte imediat ataşat, nu va rămâne în afara acestui peisaj. Totul, datorită unui formidabil ataşament care se naşte între cei doi, Doamnă şi Vagabond: ea, fata cea cuminte, fragilă şi cu deficienţe, care are resurse nebănuite; el, mână de bărbat, niţel necioplit, hoţ de ocazie şi profitor, care este însă, dincolo de toate, un „băiat bun”.
Avem de-a face, astfel, în primul rând, cu un film care dezvoltă o relaţie ciudată de încredere şi o dragoste nedefinită, şi doar în al doilea rând cu un thriller sadea (suspans, violenţă, etc). Cu alte cuvinte, e un film despre cum ea învaţă sa fie el şi el învaţă să fie ea: totul, impachetat într-o poveste de tip „it’s okay to steal from the thieves” care poate trimite pe alocuri la Bonnie & Clyde.

Vă va surprinde, garantat!

 Sur mes lèvres [Citeşte-mi buzele], reg. Jacques Audiard. Franţa, 2001. Thriller. Cu Vincent Cassel, Emmanuelle Devos.

Sport şi inimă

Aseară, un meci inubliabil la campionatul mondial de handbal feminin: după 20 de minute de prelungiri, naţionala României s-a calificat în semifinale, trecând, chiar la Paris, de selecţionata Franţei. Nu e vorba de performanţă, de vreme ce am jucat finala acum doi ani. Ba, rezultatul e chiar irelevant pentru ce vreau să subliniez, anume voinţa, determinarea, spiritul de echipă. Unul dintre momentele cele mai frumoase din istoria recentă a sportului românesc. Unul dintre momentele acelea când sportul e mai mult decât joacă, e viaţă. În care, printr-un efort de imaginaţie, poţi vedea cu ochii minţii jucătoarele smulgându-şi, în săritură, inima din piept şi aruncând cu ea la poartă.

Competiţie, curaj, rezistenţă, autodepăşire. Demnitate, fericire.

Sportul, acest minunat surogat al războiului.

  

 De la Băileşti la Bercy: Adriana Nechita-Olteanu

într-o interpretare personală a refrenului popular

“Dumnezeu să te păzească de dragostea oltenească”

[pe fundal: 14.000 de spectatori francezi]