6,6,6 şi mântuirea în diagonală (predică “suprarealistă”)

***

**

Despre 6,6,6 şi despre mântuirea în diagonală

(fragment de predică “suprarealistă”)

*

Încerc sa înfatisez dvs. descrierea unei sfinte paralele, o triada de sase. Si nu e vorba nicidecum de numarul apocaliptic al fiarei ci de cu totul altceva.

Îndraznesc o adresare. Cati dintre dvs. s-au întrebat de ce sarbatorim Botezul în data de 6 a lunii (ianuarie)? Si înca o întrebare, în acelasi sens: de ce a rânduit Biserica sa se sarbatoreasca Praznicul Schimbarii la fata a Domnului Iisus Hristos în data precisa de 6 a lunii august? Cunoaste oare Traditia data exacta a petrecerii evenimentelor acestora? Nicidecum.

Dar îmi cer îngaduinta sa ma întorc în timp si sa va înfatisez mai intai un alt sase : imemoriala zi a creatiei Omului. Caci lumea a fost creata în sase zile, dupa care Creatorul S-a odihnit în cea de-a saptea. Podoaba creatiei este Omul, faptura zilei celei de-a sasea. Iata deci ratiunea plasamentului: 6 - Creatie / 6 - Botez-Epifanie / 6 – pregustare a slavei dumnezeiesti. Cuvântul creaza; lumina cea neapropiata creaza lumina vietii; apar ape, apar munti, în sfârsit, si stapânul tuturor, omul, liber spre a-si fi, mai presus de toate, siesi stapân. Însa omul alege sa se „descurce singur”; departe de a vedea în sederea în poala Creatorului unica forma a libertatii, o cauta pe aceasta în închisoarea dinafara; se situeaza dincolo de Dumnezeu–Persoana. Risca viata/totul si pierde, cade, se înnegreste. Iata Omul!, acum cazut.

În corelatie cu cele spuse, sa vedem acum ce înseamna Aratarea lui Hristos prin Botezul Sau? Înseamna o noua zi a sasea, o noua creatie, o re-creatie. Unica posibilitate a ridicarii Omului la Dumnezeu era venirea lui Dumnezeu la Om, chip omenesc luând Îndumnezeitorul Omului. Creatia renaste: marile se tem, Iordanul îsi întoarce apele înapoi, muntii salta. Aratarea se face datorita bunatatii si iubirii de oameni, nu dupa dreptate, ci mai presus de dreptate. Prin Botezul Fiului lui Dumnezeu vine harul, ajutorul omului în ridicarea sa. Împlinirea Creatiei se începe cu Epifania.Dar ce voi spune despre al treilea sase ? Schimbarea la Fata este momentul altei aratari: Epifania-Marturie a celor ce vor veni. Fiul lui Dumnezeu da spre gustare ucenicilor putin din slava viitoare. Un antreu întaritor, am putea spune. Lumina vestita de Ioan Botezatorul îsi arata haina nematerialnica alcatuita din tesatura întunericului cel prea- luminos. Tatal îsi da iarasi, ca si la Botez, acordul pentru Fiul Sau: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, întru Care am binevoit” si adaoga „Pe Acesta sa-L ascultati” Se contureaza nevoia luptei omului pentru marea trecere spre vesnicie.

Iata astfel cei trei de SASE: nu 666 ci 6, 6, 6, creatia, re-creatia, pregustarea desavârsirii. Caci unirea cea adevarata se va face dupa venirea cea de-a doua a Dumnezeu- Omului, care va fi ziua vesniciei, ziua a opta (netimpul de dupa istorie).

Ce va fi însa între ziua a sasea si cea de-a opta, între creatie si vesnicia redobândita? Sa o numim ziua a saptea poate nu ar fi bine, caci aminteste de ziua de odihna a Creatorului Dumnezeu, si tocmai ca nu e vorba nicidecum de odihna. Aratarea- Manifestare aduce sabia, si nu pacea. Venirea lui Dumnezeu la Om e paradoxul suprem: trebuie sa traim dupa acest paradox. Ziua a saptea e tocmai lupta lumii si viata fiecaruia dintre noi. Lupta lui Hristos e lupta noastra, caci câti în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am si îmbracat. Daca nu murim si înviem cu Mesia-Paradoxul, degeaba ne numim crestini.

Tocmai imposibilul ni se cere. Sa nu-l evitam în viata noastra. Cine suntem noi, bunilor crestini? Stiu ca voi scandaliza cu alegoria dar îl am Învatator si Maestru pe Cel Care S-a facut Scandal omenirii prin moartea si învierea Sa. Suntem o adunare de nebuni, iubitilor: pentru care Iisus s-a rugat, pentru ca „nu sunt din lume”.

Ce e Biserica? Un ospiciu, desigur - al celor care s-au facut nebuni pentru a se face întelepti - şi unic refugiu pentru Fiul Omului sa-Si plece capul.

Suntem nebuni de bunavoie. Iata, ne rugam, nu-i asa? Vorbim nevazutului. Fie sa nu cedam niciodata logicii acestei lumi si sa ne încuiem cu cheile ratiunii în afara Bisericii- Azil. Suntem frumosii nebuni ai Domnului Dumnezeu, cei care cautăm matul mântuitor în diagonală.

Îl las pe marele orator crestin al secolului al III-lea, Tertulian, sa încheie: „Fiul lui Dumnezeu a fost crucificat; nu e ceva rusinos, tocmai pentru ca e de rusine. Si Fiul lui Dumnezeu a murit; merita sa fie crezut, tocmai pentru ca e de necrezut. Si fiind îngropat, el a înviat; nu e nici o îndoiala, pentru ca e imposibil.”

+++ Fragment din Predica la Botezul Domnului 2002 ţinută în biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
Dragos Mirsanu

Cetăţuia şi ortodocşii de limbă greacă (III)

Deşi activitatea tipografică desfăşurată la mănăstirea Cetăţuia se încheie, Iaşii Moldovei au continuat să fie un centru tipografic pentru credincioşii de limbă greacă aflaţi sub stăpânire otomană, căci mănăstirea Sf. Sava a preluat această binecuvântată activitate. Moştenirea patriarhului Dositei, despre care Nicolae Iorga spunea că „îl putem considera ca pe cel dintâi statornicitor al Renaşterii greceşti în principate”, va fi sporită la noi timp de aproape un veac.
Chiar dacă activitatea tipografiei de la Cetăţuia a încetat, nu înseamnă însă că viaţa culturală a mănăstirii a încetat şi ea. Nu trebuie să uităm că învăţaţii pomeniţi deja mai sus au găsit aici şi în continuare un mediu deosebit de prielnic desfăşurării activităţii lor culturale. Ieremia Cacavela, cu studii la Lipsca şi Viena, „dascăl elin al Bisericii răsăritene”, teolog, filozof şi maestru în retorică, a fost profesor fiilor lui Constantin Cantemir. A scris Despre deosebirile dintre cele două Biserici, Despre azimă, a corectat Tomul dragostei, de patriarhul Dositei. Ioan Molivdul din Heracleea, profesor al fiilor lui Duca Vodă, preda fizica şi matematica, fiind şi medic al curţii voievodului. Va ajunge mitropolit al Silistrei. Un alt profesor de renume a fost şi Spandonic, „filozof peripatetic”, care le-a fost dascăl şi fiilor lui Gheorghe Duca; activitatea sa va fi legată de mănăstirea Cetăţuia.
Pe la 1758, vieţuia în mănăstire călugărul-cărturar grec Cezarie Daponte, care va scrie şi biografia ilustrului înaintaş patriarhul Dositei, a cărui activitate culturală se identificase, în mare măsură, cu locaşul mănăstiresc Cetăţuia. Tradiţia culturală se va menţine aici pentru mult timp încă: chiar la începutul secolului al XIX-lea, egumenul mănăstirii a achiziţionat în bibliotecă tratatul de filozofie al lui Soave în traducerea lui Grigore Constandas.
Concluzionând, în urma celor prezentate devine evident că mănăstirea Cetăţuia a îndeplinit un important rol cultural şi spiritual pentru întreaga lume ortodoxă, mai ales în perioada când mare parte dintre credincioşi se găseau lipsiţi de libertatea necesară gândului ce înalţă pe om către Dumnezeu. Prin personalităţile marcante găzduite aici şi prin activitatea tipografică dedicată cititorilor de limbă greacă, Cetăţuia a constituit un bastion de apărare al credinţei ortodoxe într-o perioadă de mari dispute şi rătăciri teologice.

Bibliografie selectivă:
1. Stăniloae, D., Viaţa şi activitatea patriarhului Dositei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările româneşti, Bucureşti, 1929
2. Simionescu, D., Le monastere de Cetătzuia, Iassy, foyer de culture de l’orient ortodox, Bucureşti, 1942
3. Iorga. N., Istoria literaturii române din secolul al XVIII-lea, vol. I, ed. a 2-a, Bucureşti, 1969, pp. 28-32
4. Grigoraş, N., Mănăstirea Cetăţuia-Iaşi, Iaşi, 1977, pp. 72-74
5. Băltuţă, Mitrofan, „Tipografia grecească de la mănăstirea Cetăţuia”, în vol. Credinţă şi cultură în Moldova III. Cultură creştină şi simţire românească, Iaşi, 1995, pp. 32-38

Cetăţuia şi ortodocşii de limbă greacă (II)

 

În 1682 se deschide seria tipăriturilor greceşti la Cetăţuia, în acelaşi timp inaugurându-se o epocă de astfel de tipărituri în Ţările Române, care va dura peste un secol. Prima carte va fi Întâmpinarea contra primatului papei de Nectarie, Patriarhul Ierusalimului, cu o prefaţă a patriarhului Dositei în care îi aduce laudă voievodului moldovean Gheorghe Duca.
A doua tipăritură o va constitui lucrarea Sfântului Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, În contra ereziilor (1683). Lucrarea prezintă în stil apologetic dreapta credinţă, sfintele ceremonii şi taine ale Bisericii şi se explică Simbolul credinţei ortodoxe. Împreună s-a tipărit şi explicarea rânduielii bisericeşti a lui Marcu Eugenicu al Efesului. O descriere a lucrării este realizată de Dositei: „Simion Tesaloniceanul cel care rezumă Sfânta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi spre învăţătură uşoară celor neînvăţaţi, spre buna înţelegere celor ce se străduiesc şi spre păstrarea în memorie de către cei înţelepţi. Acest soare dumnezeiesc al Bisericii lui Dumnezeu care luminează şi pe cei simpli cu razele învăţăturii lui era până azi ca o grădină închisă şi ca un izvor pecetluit necunoscut fiind de cei mulţi. Însă prin bunul şi strălucitul binecredinciosul Duca Vodă le-a adus la lumină poruncind să fie tipărite cu cheltuiala proprie.” În altă parte: „S-a tipărit în Iaşii Moldovei cu cheltuiala a prea întru toate strălucitorului, a prea piosului şi prea măritului Domnitor Domnului Domn Io Duca Voevod a toată Moldo-Vlahia. Cu îngrijirea şi îndreptarea a prea învăţatului Ioan Molivd, de prea iubitorul de Dumnezeu Episcop al Huşilor Kir Mitrofan în anul 1683”.
După pierderea tronului de către Duca Voievod (sfârşitul anului 1683) şi după o perioadă tulbure în politica Moldovei, abia în vremea lui Constantin Cantemir (1685-1693) se poate din nou folosi tipografia mănăstirii Cetăţuia. Singura tipăritură va fi însă o cărticică, Rânduiala Sfinţilor martiri Serghie şi Vach, pentru noua ctitorie mănăstirească a voievodului muntean Şerban Cantacuzino, locaşul de la Cotroceni. Prin această carte dedicată voievodului patriarhul ierusalimitean Dositei a urmărit atragerea simpatiei voievodului, în vederea viitoarei activităţi desfăşurate de cărturar în Ţara Românească. O însemnare de la sfârşitul tipăriturii spune că „Dositei, odată cu moartea lui Duca în Polonia, s-a mutat cu activitatea sa în Ţara Românească, dar gândul lui era mereu la Iaşi la mănăstirea Cetăţuia”.
Lipsa posibilităţilor financiare pentru întreţinerea lucrărilor tipografice a făcut pe voievozi să nu mai poată sprijini tipărirea altor cărţi. Urcarea pe tron a fiului lui Gheorghe Duca, Constantin Duca, iubitor al literelor, a însemnat şi momentul în care s-a reluat cu adevărat activitatea tipografiei de la Cetăţuia.
Reîntors la Iaşi, Dositei va tipări în 1694 o lucrare de mari dimensiuni, deosebit de importantă: Tomul împăcării. Ea are un caracter polemic, fiind îndreptată împotriva unei lucrări blasfemiatoare la adresa Bisericii ortodoxe ce se răspândise în Moldova (din 1692), Manual despre Duhul Sfânt al lui Leon Allatius. Tomul tipărit de Dositei era o antologie de scrieri semnate, între alţii, de Eugenicul fratele lui Marcu Efesanul, Gheorghe Corresios, Macarie ieromonahul, Teodor Agalianul, Matei Vlastares, ca şi de anonimi. Toate aceste texte erau îndreptate împotriva falsei uniri cu latinii înfăptuită la sinodul florentin. Din unele însemnări de pe paginile cărţii aflăm că tomul era pregătit încă din 1692, dar probabil că tulburările de ordin politic au făcut imposibilă tipărirea sa. Acum, la 1694, aceasta s-a realizat prin grija cărturarului Dimitrie Pădure.
În acel an 1694 s-au realizat şi alte tipărituri, de egală importanţă pentru întreaga lume ortodoxă. Mai întâi, o lucrare a lui Ioan Eugenicos diaconul, Discurs contra hotărârilor sinodului de la Florenţa. Corectura este făcută de patriarhul Dositei, iar executarea tipăriturii de către acelaşi Dimitrie Pădure.
O a altă lucrare ce se va tipări la Cetăţuia este lucrarea lui Dositei, Manual în contra lui Ioan Karyophylles. Paginile al căror autor este Dositei sunt cele ale prefeţei, şi respingerea fiecărui capitol al opuscului eretic.
Ultima lucrare tipărită va fi Tomul dragostei asupra latinilor, în Iaşii Moldovei şi cu cheltuiala Sfântului Mormânt. Corector fiind învăţatul Ieremia Cacavela, tomul cuprinde 25 de scrieri care priveau principalele chestiuni ce deosebeau creştinismul răsăritean de cel apusean.

(va urma)

Cetăţuia şi ortodocşii de limbă greacă (I)

Mănăstirea Cetăţuia şi ortodocşii de limbă greacă

Ctitorie vestită a voievodului Moldovei Gheorghe Duca, mănăstirea Cetăţuia din Iaşi nu este numai un important locaş al spiritualităţii ortodoxe din Ţările Române, dar înscrie şi o pagină importantă în istoria culturală a întregului creştinism răsăritean.
Activitatea culturală desfăşurată la această mănăstire se înscrie în mai ampla renaştere a literelor în Iaşii Moldovei, începând cu prima jumătate a secolului al XVII-lea, atunci când voievodul Vasile Lupu şi mitropolitul Varlaam vor face din capitala Moldovei un centru cultural de mare renume în toată lumea ortodoxă.
Cetăţuia dobândeşte mare prestigiu încă de la începutul existenţei sale (din 1669), fiind închinată patriarhiei Ierusalimului. Se afla în acele vremuri patriarh în acest scaun Dositei, un cărturar de prim rang, care, după ce sfinţeşte mănăstirea, îşi propune să facă din ea un loc al renaşterii culturale greceşti pentru toţi credincioşii aflaţi atunci lipsiţi de libertatea necesară sporului spiritual şi cultural. Pentru început, trebuie să menţionăm că prin daniile mănăstirii s-a refăcut Biserica Naşterii Domnului din Betleem şi s-au acoperit cheltuielile necesare tipăririi lucrării Pavăza Ortodoxiei de la Sinodul din 1672 din Ierusalim.
Patriarhul aduce la Iaşi, după sfinţirea mănăstirii, pe teologul şi filozoful grec Nicolae Kirameus, profesor la şcoala patriarhiei de la Constantinopol. Acesta va sta pentru scurt timp la Cetăţuia, căci va muri în 1672 şi va fi îngropat aici. Biblioteca sa rămâne mănăstirii. Dintre scrierile sale amintim: Despre medicină, Despre rânduiala Sfîntului Mir, Despre principiile teologice, Despre prietenie şi dragoste, şi altele.
Având un mare sprijin în persoana voievodului Gheorghe Duca, patriarhul Dositei îşi exprimă cea mai mare dorinţă a sa, aceea de a avea o tipografie pentru tipărirea cărţilor de cult sau cu conţinut doctrinar. Acest deziderat constituia deja de ceva timp o necesitate de prim ordin, mai ales datorită disputelor teologice ce tulburau atunci atât de puternic credinţa ortodoxă. Prin tipărirea de lucrări valoroase s-a reuşit împlinirea nevoilor spirituale şi culturale ale tuturor creştinilor, de asemenea şi reducerea efectelor atât de grave ale disputelor doctrinare.
Astfel, din anul 1681, grecii îşi au propria tipografie, aşezată la Sfânta mănăstire Cetăţuia, cea dintâi tipografie pentru cărţile greceşti din tot Orientul. Pentru un timp aceasta a fost şi unica tipografie în care s-au tipărit cărţi în limba greacă. Câteva tipărituri se mai făcuseră totuşi înainte: două sau trei în tipografia înfiinţată de patriarhul Kiril Lucaris la Constantinopol; la Trei Ierarhi se tipărise Gramata lui Partenie I (1642) prin care se condamna Mărturisirea de credinţă a lui (Pseudo) Kiril Lucaris.
Principalul iniţiator şi organizator al acestei renaşteri culturale a fost, desigur, înţeleptul patriarh Dositei. Iată ce va mărturisi el, în legătură cu începuturile tipografiei: „În anul 1681 mă găseam la Iaşi şi văzând că moldovenii posedau o tipografie, în timp ce grecii nu aveau deloc mi-era ciudă, dar Dumnezeu, care conduce şi îndeplineşte toate bunele acţiuni, a făcut să găsesc pe călugărul Mitrofan căruia noi îi dădurăm bani pentru a cumpăra şi organiza o tipografie nouă.”. Român de origine, cunoscător al limbii greceşti precum şi a meşteşugului tipografiei încă din tinereţe, pe care, după cum însuşi mărturiseşte, l-a învăţat „cu multă osteneală”, Mitrofan a fost mâna dreaptă a patriarhului în ceea ce priveşte munca tiparului la Cetăţuia. Meşterul cărturar va deveni ulterior episcop la Huşi, lucrând şi la traducerea Bibliei lui Şerban de la Bucureşti (1688).

(va urma)

D.M.

P.S. Cetăţuia cum a fost şi este.  Fotografie preluată de pe www.nowandthen.ro, creditată P. Lozba. Dacă deranjează pe cineva preluarea, o voi şterge.

Daniel Barbu, Bizanţ contra Bizanţ (book review)

Daniel Barbu, Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura politică românească [Byzantium versus Byzantium: Explorations into the Romanian Political Culture]. (Bucharest: Nemira, 2001). 304 p. ISBN 973-569-501-4

Bearing a title transparently reminiscent of N. Iorga’s influential “Byzance après Byzance”, this book by Daniel Barbu, a historian from the Faculty of Political Sciences at the University of Bucharest, has proven to be one of the most seminal publications of recent years in Romanian historiography. Following in the footsteps of renowned (post-) Byzantine scholars such as Valentin Al. Georgescu and Andrei Pippidi, and the historian of mentalities, Alexandru Duţu, the author explores the dynamics of the relationship between norms and social practices in Romania (basically Walachia and Moldavia) from the 17th to the 19th century.
This pre-modern period, called by the author Vechiul Regim - ‘Ancien Regime’ to avoid inappropriate labels taken over all too often from Western politics, is examined and defended against the more detrimental clichés, such as Iorga’s image of the continuation of Byzantine life north of the Danube. Byzantium was thought by Iorga to have continued living in the complex of institutions, as a civilisation composed of a Hellenic intellectual heritage, the Roman law, the Orthodox religion and its materialization in the arts. Such a reality would constitute a set of norms that would not allow for the import of Western practices during the 19th century [added ref.: Titu Maiorescu]. In fact, Romanians, Barbu argues, were not at all ‘born as post-Byzantine’: as Valentin Al. Georgescu put it 20 years earlier, Byzantium was a strong image of reference, of definition, but often used only in order to be surpassed and fought against. In such a way, the Romanians used the image of Byzantium to create their own non-Byzantium: they used social practices taken over from a ‘Byzantium after Byzantium’ to give content to a set of norms that Barbu proves not to be Byzantine at all (pp. 16-17). All the cultural imports from this surviving Byzantium (systematically inventoried by Iorga) are likely to be, despite the material witnesses that we have, no more than the expression of a horizon of expectations maintaining a normative political ideal. On the other hand, the non-Byzantium may be pictured as the experimental space, where practices are made up.
As a consequence, Barbu favours the idea that ‘Byzantium after Byzantium’ is but one of the expressions of the lasting reality that has been the affliction imposed by the “expressions without fundamentals” on Romanian society. One can speak therefore of the existence in the pre-modern Romania of a dormant conflict between the formal ‘Byzantium after Byzantium’ and the fundamental ‘non-Byzantium’ or ‘Byzantium against Byzantium’, a fact particularly obvious when the system of justice and the application of law are analyzed.
According to the author, Romanian patriarchal society was not a society ruled essentially by divine or natural law, as the Byzantine had been. Until it became acquainted to and open for Western forms of political and juridical organization, justice in Romanian society was guaranteed and executed quite arbitrarily by the prince and did not depend on public and generally accepted laws. Justice is essentially synonymous with forgiveness on the part of a devoted prince; consequently, the law is (one with) the faith. In reality, Orthodox Christianity is to be defined not theologically, but in terms of customary law and rituals. As Barbu puts it, ‘Romanian Orthodoxy is more of a tradition without faith than a tradition of faith’ (p. 96). Thus, ‘for the Romanians, Orthodoxy has been less of a personal faith or set of beliefs, than it has been an organic law called to organize and govern a social body.’ (p. 97). It has been not about believing in the Saviour of the Gospel, but has meant chiefly the submission to a general body of opinion. Such conclusions regarding the role of Orthodox Christianity in Romanian pre-modern society, if held a bit too vehemently, would certainly help to alter the detrimental, artificially created, image of Romanian Orthodoxy as the one truly lived Christianity. This historiographic misconstruction is regrettably often employed by theologians or other spokesmen of the Romanian Orthodox Church.
This interesting book is rounded off by a large bibliography and a useful index. To sum up, it is a book for specialists, historians and theologians, but also for politicians and the general reader. It is, in effect, a book that has a great deal to teach the reader not only about the past, but also about the present and the future of the Romanians and Romania in the newly shaped Europe. It would therefore not be excessive to say that this volume is expected to be a landmark in historiography, and one surely hopes that this contribution will represent a challenge to other researchers in the field. This volume should be translated into an international language, since it certainly deserves a wider attention.

Dragos Mirsanu (Leuven)

This book review has appeared in The Journal of Eastern Christian Studies, 57, no. 3-4 (2005) 319-321.

“Church in History”: Două noi volume din compendiul ortodox de Istoria Bisericii

CHURCH IN HISTORY SERIES
Proiectul gândit de J. Meyendorff la sfârşitul anilor ‘80, acela de a crea o Istorie a Bisericii din perspectivă răsăriteană a fost în sfârşit reluat de St. Vladimir’s Seminary Press. Proiectul a fost gândit în 6 volume scrise de cercetători ortodocşi familiarizaţi cu mediul de studiu apusean, prin care să fie oferită o alternativă celorlalte istorii ale Bisericii apărute în limbi de circulaţie (fără excepţie scrise din perspectivă apuseană). Dintre volumele proiectate au apărut în anii imediat următori numai două, şi anume volumul 2: J. Meyendorff, Imperial Unity and Christian Divisions: The Church from 450-680 AD (1989) şi volumul 4: A. Papadakis with the collaboration of J. Meyendorff, Christian East and the Rise of the Papacy: The Church 1071-1453 A. D. (1994). Moartea iniţiatorului acestui proiect a fost urmată de suspendarea acestuia din urmă, puţini fiind aceia care mai aşteptau o continuare.
Iată însă că, nu cum mult timp în urmă, proiectul i-a fost încredinţat preotului profesor Andrew Louth (care, într-o primă fază, fusese solicitat doar să contribuie cu volumul al 3-lea). Proiectul este astfel continuat şi două noi titluri au apărut simultan în noiembrie 2007. Este vorba de volumul 1, p. 1: V. Kesich, Formation and Struggles: The Birth of the Church to A.D. 200 şi de volumul 3: A. Louth, Greek East and Latin West: The Church AD 681-1071. Volumul 1, p. a 2-a, care va acoperi anii 200-451 d.Hr. va apărea ulterior, probabil în 2009, şi va fi urmat de ultimele volume ale proiectului: 5 (The Crisis of Tradition: The Church AD 1453-1782) şi 6 (The Orthodox Church and the Modern World: The Church AD 1782-The Present).
Recomand ferm consultarea acestei serii de referinţă. Volumele pot fi comandate individual de la editura SVS dar şi de la alţi difuzori de carte online. Ca orice carte americană, preţul unui exemplar necartonat este accesibil (18 $ + transport), dacă nu chiar pentru orice student, măcar pentru biblioteci sau profesori.