Bibliografii patristice online

Internetul oferă din ce în ce mai mult şi în domeniul studiului patristic. Astfel, el include bibliografii uriaşe compilate de specialişti dedicaţi unuia sau altuia dintre Sfinţii Părinţi.

Un exemplu este Bibliografia studiilor maximiene alcătuită de Peter van Deun (Louvain), care acoperă perioada de până la 1997. Este disponibilă aici. Aducerea la zi este în lucru şi va fi probabil oferită tot pe site-ul institutului de studii bizantine, după publicarea ei probabilă în Sacris erudiri (şi extras).

Un alt exemplu este bibliografia studiilor dedicate Sf. Ioan Gură de Aur (Hrisostom), compilată pe acest site australian.

Un ultim exemplu pe care îl ofer aici este bibliografia studiilor despre Sf. Grigorie din Nazianz (Teologul), compilată la Louvain-la-Neuve (UCL); disponibilă aici.

Sper ca aceste indicaţii să nu fie motiv de descurajare, ci dimpotrivă.

Mărturisirea lui Petru Movilă, ediţia princeps (studiu)

Începând cu 1894, când a determinat coordonatele ediţiei princeps a Mărturisirii Ortodoxe alcătuită de Petru Movilă, mitropolitul Kievului, ca fiind Olanda şi 1667, elenistul Émile Legrand a fost şi este, din nefericire pentru adevăr, şi astăzi, autoritatea la care trimite, direct sau indirect, aproape întreaga istoriografie mondială. Prezentarea judicioasă făcută rarisimei ediţii intitulată Orthodoxos Homologia tēs katholikēs kai apostolikēs ecclēsias tēs anatolikēs (fără autor, fără loc, fără an), pe baza documentelor contemporane cunoscute până atunci, a impus cercetătorilor ulteriori rezultatele analizei sale.

Într-un studiu publicat în anul 2006 în revista “Archaeus”, am arătat că, în lumina unor noi izvoare, este imperativ ca fişa ediţiei olandeze a Mărturisirii Ortodoxe compuse de mitropolitul Petru Movilă să fie modificată în ceea ce priveşte anul, 1666, şi adăugită cu numele tipografului, Joan Blaeu din Amsterdam. Studiul contribuie la cunoaşterea în detaliu a istoricului acestei prime ediţii şi, prin aceasta, contribuie la cunoaşterea istoriei tipăririi acestei importante lucrări.

“Old News Concerning Peter Mogila’s ‘Orthodox Confession’: the First Edition Revisited,” Archæus: Studies in the History of Religions 10, no. 1-2 (2006) 273-286.

DOWNLOAD

 

Note:

1. O primă versiune a studiului a apărut sub titlul “«Mărturisirea Ortodoxă a Bisericii Răsăritului». Precizări privind istoricul Ediţiei Princeps şi coordonatele acesteia: Amsterdam, Joan Blaeu, 1666″, în volumul colectiv Sinodul de la Iaşi şi Sfântul Petru Movilă, 1642-2002, Trinitas, Iaşi, p. 79-92. Versiunea publicată în limba engleză în “Archaeus” este revizuită şi este, de aceea, preferabilă. Două mici greşeli de tehnoredactare care s-au strecurat în revistă sunt îndreptate în fişierul PDF prin comentarii-erratum.

2. Studiul este citat în [Cited in articles]: Ştefania-Cecilia Ştefan, “Biblio-itinerar italian. Tipărituri movilene în colecţia Institutului Pontifical de Studii Orientale (Roma)”, Librăria. Anuar de Studii şi cercetări de bibliologie. În curs de apariţie.

 

English abstract:

In this study the author makes an attempt to uncover the intriguing history of the first edition of The Orthodox Confession by Metropolitan Peter Mogila of Kiev. Putting an emphasis on the most important developments of modern historiography with regards to this particular theme, the study clearly shows that, unfortunately, since the late 19th century, the same opinions on the data and background of this edition are stated, even though since as long as forty years ago the Dutch historiography (based on the Royal Dutch archives) brought a major contribution (yet rather unknown abroad) for the knowledge of the true coordinates and history of this particular edition. The Hellenist Émile Legrand, an authority in the field of post-Byzantine literature affirmed that Peter Mogila’s work was first published in 1667 in Amsterdam. This affirmation was taken over by the overwhelming majority of the researchers dealing with this issue. It is shown that the work was published, following the insistence of Panaiotis Nicusios, great interpreter of the Ottoman Porte, by the printer Joan Blaeu from Amsterdam. Joris Crook, the new resident for Constantinople, was assigned with the mission to carry several copies of the Confession to Constantinople. After a uniquely dramatic journey - in which Crook himself lost his life in an earthquake in Ragusa, on the shores of the Adriatic Sea, his books were taken over by the Consul Van Dam. From Venice, where they were stored, the same copies of the Confession finally reached Constantinople, in 1667, with the new resident, Justinus Colier. Being aware now of the entire sequence of the events, we must agree that the year of the printing of the Orthodox Confession of Faith was not 1667, but 1666. The study contains also a description of the printing (extremely rare).

Keywords: Peter Mogila (Mohyla) of Kiev, Orthodox Confession, confessio, bibliography, bibliology.

A. Cameron – Fifty Years of Prosopography (book review)

*Here is a book review I published a while ago in the international journal “Archaeus” (Bucharest).

Mirsanu, D. (2004). Review: Averil Cameron, Fifty Years of Prosopography. The Later Roman Empire, Byzantium and Beyond, London, 2003. In: Archaevs. Études d’histoire des religions, 8 (1-4), 408-412.

 
 

Download

Canonul Ortodoxiei I - Ică jr

Mă grăbesc să semnalez o apariţie mult aşteptată: 

Autor: diac. Ioan I. Ica jr

Titlu: Canonul Ortodoxiei. I. Canonul apostolic al primelor secole

Anul aparitiei: 2008

Pagini: 1042

Format: 16,5×23,5 cm

link editură

Canonul Ortodoxiei este titlul generic al unei serii prevazute sa apara in cinci volume si care isi propune restituirea integrala a tuturor documentelor constitutive ale identitatii crestine ortodoxe. Lectura lor va oferi cititorului posibilitatea de a avea un raspuns avizat si riguros exact la intrebarea: ce sunt ortodoxia crestina si crestinismul ortodox in forma lor canonica?

Volumul de fata, care inaugureaza aceasta serie, este dedicat Canonului apostolic al primelor secole si include un corpus de texte si documente scripturistice, martirice, liturgice si disciplinare care reveleaza existenta inainte de anul 325 a unui crestinism al originilor, integral, viu si riguros, care isi exprima rigoarea in termenii notiunii fundamentale de canon. Inainte de a promulga dogme, definitii sau tomosuri (cum se va face in epoca imperiala bizantina), Biserica apostolica a primelor secole si-a formulat normativul identitatii sale intr-o serie de canoane: canonul scripturistic, canonul adevarului credintei, canonul etic si disciplinar al vietii si mai ales canonul liturgic.

Mircea Eliade et la redécouverte du sacré

Filmul lui Paul Barbăneagră despre Eliade şi sacru (1987) a fost foarte popular la începutul anilor ‘90 - o fascinantă mărturie din alte vremuri.

În sfârşit, datorită dezvoltării fenomenului de tip “youtube”, încep să fie disponibile astfel de mici comori greu accesibile altfel.

 

Alte articole legate: Eliade, de la savant la scriitor şi retur

Pelikan, “Brazos Theological Commentary on Acts”

Ca să mai rămân o vreme în perimetrul studiului biblic, m-am gândit să vă semnalez un interesant proiect: “Brazos Theological Commentary on the Bible” (în plan: 40 volume). Care ar fi noutatea în comparaţie cu celebrele comentarii precum “Anchor”? Aceea că îşi propune nu atât să fie un compendiu hiper-academic, cât să ajute Biserica/Bisericile în propovăduire, printr-un efort eminamente teologic. Dacă a ignora complet studiul de limbă în cazul studiilor biblice de azi este o “erezie” şi o prostie de-a dreptul, se poate spune fãrã teama de a greşi că accentul pe criticismul literar a condus la trista necesitate pentru ultraspecializare în studiul biblic. Comentariile Brazos vor fi, nu e nici o îndoială, o nucă greu de înghiţit pentru mulţi exegeţi academici de azi (mai ales protestanţi sau catolici), dar vor găsi, am credinta, o audienţă importantă în rândul credincioşilor şi mai ales predicatorilor de pretutindeni. Autorii volumelor constituante vor fi catolici, ortodocşi sau protestanţi, uniţi în importanţa dată Scripturilor ca Scrieri creştine interpretabile nicean.

Jaroslav Pelikan, Acts; Brazos Theological Commentary on the Bible (Grand Rapids: Brazos, 2005), 320pp.

Volumul de deschidere, singurul pe care îl cunosc până acum, a fost scris de ortodoxul Jaroslav Pelikan, istoric al tradiţiei creştine, şi a fost încheiat nu cu mult timp înainte de moartea autorului. Pelikan mărturiseşte împlinirea unui vis şi a unei datorii, căci, zice (împreună cu von Harnack), orice istoric al creştinismului şi teologiei trebuie să aibă cel puţin o legătură cu studiul Sfintelor Scripturi, chiar dacă nu va fi un specialist pe ansamblul acesteia: să cunoască Faptele Apostolilor.
The Brazos Commentary on Acts, aşadar, ultima scriere a lui Pelikan, deschide acest proiect. Faptul că proiectul este început printr-un nume celebru e o mişcare deşteaptă, fără îndoială. Mai puţin fericită este însă deschiderea cu un comentariu la Faptele Apostolilor, care “suferă” una dintre cele mai serioase controverse în ceea ce priveşte reconstituirea şi recunoaşterea textului (vezi şi remarcele din studiul meu pe FA 9, 1-19). Faptul că Pelikan preia, pare-se un pic prea avântat, efectul studiilor lui M.-E. Boismard (Le texte occidental des Actes des Apôtres, 2000), şi că astfel, versetele incluse sunt fie din KJV, fie traduse de el însuşi, nu face decât să ridice mingea la fileu exegeţilor de meserie. Sunt de acord, împreună cu unii ca aceştia, că, în ciuda unei introduceri destul de stufoase, Pelikan nu explică prea clar ce va face în volum, lăsând adesea cititorul perplex. Apoi, unele dintre comentarii (de ce nu toate?) par pur şi simplu meditaţii/divagaţii. Dacă vreţi, de tip predicatorial. Altele nu sunt mai mult decât un concis rezumat din exegeza modernă. Selecţia pare prea subiectivă pentru gustul celui obişnuit cu echilibrul ca cerinţă a actului ştiinţific de azi. Ceea ce intrigă e de fapt că volumul apare ştiinţific şi neştiinţific totodată, ceea ce crează aparenţa unei nereuşite, oricum ai lua-o.

Cititorul ortodox şi în general iubitorul patristicii şi al tratutului exegetico-teologic tradiţional va găsi motive de exultare şi prilej pentru slavoslovie pe parcursul lecturii. Mai greu de aflat astăzi, în studiul biblic, atâtea referinţe la cei vechi, de la Sf. Vasile, Hrisostom, Augustin sau Beda la dascălul tinereţii lui Pelikan, Luther.

Se pare că postmodernismul, cu toate bubele sale, permite iarăşi prezenţa conştiinţei credincioase în teologia ca ştiinţă. “Postmodernity, in turn, has encouraged us to criticize the critics”, se spune de altfel într-un eseu despre BTCB, pe care îl recomand pentru cine doreşte să afle mai multe despre proiect şi tema de faţă.

***Alte articole legate: Saul’s Conversion (Convertirea lui Saul) in Acts (Fapte) 9

Saul’s Conversion (Convertirea lui Saul) in Acts (Fapte) 9

Iatã astãzi un eseu exegetic asupra convertirii lui Saul (Ap. Pavel) pe drumul Damascului (după Fapte 9, 1-19), lucrat în mare parte la Nijmegen sub ochiul Prof. Sjef van Tilborg - odihneascã-se în pace. Începutul titlului acestei contributii publicate in revista Inter e, de altfel, un omagiu adus cursului acestuia, de frumoasã amintire, dedicat cãrtii biblice “Faptele Apostolilor”.

Dragos Mirsanu, “The Bible as a Multicultural Phenomenon: Saul’s Conversion on the Way of Damascus,” Inter: Romanian Review for Theological and Religious Studies I, no. 1-2 (2007) 434-439.

DOWNLOAD

N.B. 1) Cine descarcã va cãuta, nu-i asa, întregul volum Inter în librãrii. 2) Chiar dacã numele meu apare scris gresit, ca Mârsanu, e vorba totusi de mine 3) Pentru cine vrea sã cerceteze o hartã a cãlãtoriei spre Damasc, am preluat aici una oferita de quickbible.net.

Gândirea socială a Bisericii [The Social Thought of the Church]

***This is just to signal a classic and a must read, and at the same time to decry the poor continuation of the debate on the Romanian editorial scene.

Ioan I. Ică jr., Germano Marani (eds.), Gândirea socială a Bisericii [The Social Thought of the Church]. (Sibiu: Deisis, 2002).

There have been few, if any, more challenging publications in post-communist Romania than this impressive volume on the social thought of the church. An absolute first for the theological and, for that matter, political, culture in Romania, this book comprises articles and essays (written by Orthodox and Catholic authors) that aim at analyzing the status of the complex relationship between society and the church/religious community in contemporary Romania and Europe.

Although originally intended by its Romanian editor, the professor Ioan I. Ică jr. of the University of Sibiu, to be a mere translation of a volume published in Ukrainian at Lviv in 1998, the project was gradually both enlarged and radically changed. As a result, only some of the original contributions have been kept, while many others have been added in this enriched and particularly contextualized Romanian volume.

As it is, the book represents a collection of 30 texts, arranged in 9 sections: I. On Principles (V. Soloviev, M. Vulcănescu, O. Vuia, M. Şora); II. Official Documents of the Church (Centesimus annus encyclical, 1991, and Fundamentals of the Social Concept of the Russian Orthodox Church, 2000); III. Theoretical Fundamentals (L. Padovese, A.M. Baggio, S. Bernal, P. Donati); IV. Church and State (F. Rouleau, T. Baconsky, R. Preda, T. Špidlík); V. Capitalism and Liberalism (M. Novak, M. Schooyans); VI. Globalization and its challenge (R. Dahrendorff, S. Zamagni, R. Petrella, I.I. Ică jr); VII. European Integration (O. Clément, J. Ratzinger); VIII. The Romanian Context (I.I. Ică jr, T. Langa, T. Baconsky); Diagnosis and Imagining (G. Lafont). These sections are preceded by two representative excerpts from discourses of Patriarch Teoctist of Romania and Pope John Paul II (both occasioned by the latter’s visit to Romania in 1999) and by two introductions of the editors.

***There is a rather severe contrast between this solid volume and the more recent, disappointing attempts to tackle the issue, such as, for instance, Humanitas Publishing House’s unbalanced volume “Pentru un creştinism al noii Europe” (2007). One hopes that the promising journal “Inter” will be able to carry on the discussion to better ends.

STUDIUL ANTICHITĂŢII TÂRZII

Iată un text introductiv pe tema studiului Antichităţii târzii, scris pe când participam la organizarea academică a Congresului anual al Asociaţiei Europene de Istoria Religiilor, organizat la Bucureşti în septembrie 2006. Textul a apărut în Adevărul literar şi artistic, 15, no. 821, June 3 (2006).

*vezi aici varianta PDF

INTRODUCERE ÎN STUDIUL ANTICHITĂŢII TÂRZII

Ce reprezintă “Antichitatea târzie”? În mod fundamental, o perioadă de tranziţie cu localizare europeană-mediteraneeană şi o periodizare relativă între secolele III-VII d.Hr. (uneori extinsă la secolele II-VIII). Studiul de sine-stătător al acestei perioade este de dată relativ recentă şi de aceea prezintă vigoarea unei discipline tinere şi provocatoare, iar în cadrul acestui studiu sunt puţine interese mai vii şi mai relevante astăzi decât înţelegerea rolului creştinismului în raport cu puterea seculară şi cu celelalte concepţii religioase.

Perioada Antichităţii târzii a început să fie cercetată în adevăratul sens al cuvântului, odată cu dezvoltarea istoriografiei secolului XX, chiar dacă unii istorici ai secolului anterior, precum Fustel de Coulanges, în Franţa, arătaseră deja preocupări speciale pentru definirea specificului şi încadrarea acestei perioade. În mod firesc, istoriografia de specialitate a încercat să dea un răspuns la întrebarea dacă perioada imperiului roman târziu trebuie considerată în mod esenţial o “perioadă de declin” a Antichităţii şi de naştere a unui “Ev Mediu întunecat”. Lipsiţi de o preocupare atentă pentru rolul religiei în această durată istorică, primii savanţi între care amintim pe F. Lot, H. Pirenne, G.B. Bury, M. Rostovtzeff, A. Piganiol şi, ceva mai târziu, A.H.M. Jones au continuat portretizarea în tuşe groase a decadenţei romane, deplângând victoria barbariei în termeni mai mult sau mai puţin încadrabili posterităţii extrem de durabile a operei lui E. Gibbon (sec. XVIII).

Deja înainte de mijlocul secolului însă, alţi istorici de calibru, precum H. Lietzmann, H.-I. Marrou, N.H. Baynes sau A. Momigliano, începuseră să descopere şi cealaltă faţă a epocii, preferând să o descrie nu atât în termeni de “decadenţă,” cât de “reînnoire”, de transformare structurală a lumii mediteraneene sub impactul marilor migraţii/invazii, al ascendenţei creştinismului şi al formării unei christianitas. Pe fundalul lucrărilor fundamentale publicate începând cu anul 1953 de “Centrul italian de studii asupra Evului Mediu timpuriu” (Spoleto), apariţia în 1971 a lucrării lui Peter Brown despre Lumea Antichităţii târzii (”The World of Late Antiquity: From Marcus Aurelius to Muhammad, AD 150-750″) a însemnat un eveniment care a permis consacrarea unei noi discipline istoriografice. De aici încolo, studiul Antichităţii târzii (cunoscută la nivel global ca Spätantike, Antiquité tardive sau Late Antiquity) va deveni în general mult mai atrăgător pentru cercetători. El se va substitui în mare parte studiului imperiului roman târziu, depăşindu-l sub aspect temporal (mult dincolo de căderea Romei), geografic (în sensul interesului sporit pentru arealul extra-roman, mai ales cel răsăritean) şi cultural-religios (prin relevarea ascensiunii creştinismului într-un mediu religios sincretic). Antichitatea târzie apare astfel drept gazda unei lumi noi sau, în alte cuvinte, lumea Antichităţii târzii începe să fie privită ca un univers de sine-stătător.

În mod semnificativ, Peter Brown s-a dedicat studiului acestei perioade după ce fusese format în istoria medievală şi modernă, spre deosebire de marea majoritate a istoricilor anteriori, care fuseseră istorici ai Antichităţii clasice. Această “coborâre” spre Antichitate a contribuit decisiv la căutarea şi reliefarea unui început, şi nu a unui sfârşit. Folosind o metodologie mai puţin obişnuită până atunci (vezi, în special, aportul antropologiei sociale, studiul “vieţii private” etc.), profesorul Brown devine, mai ales prin accentul pus pe Răsăritul roman, un istoric al fenomenului religios, fără ca aceasta să fi fost intenţia sa iniţială. Totuşi, preocuparea majoră pentru raportul între om şi sacru s-a dezvoltat ulterior în lucrările sale (şi ale altora), creştinismul fiind studiat în comparaţie cu religiile greco-romane, ideologiile elenismului târziu, iudaismul, cultele orientale şi islamul timpuriu, fiind considerat ca agent fundamental (deşi nu unic) de transmitere a culturii clasice în noua lume mediteraneană. Această complexă viziune istoriografică cuprinde savanţi dintre cei mai diverşi, de la cercetători ai istoriei economice şi sociale precum Evelyne Patlagean sau Lellia Cracco Ruggini, la istorici ai culturii, precum Averil Cameron. În acest context, Brown poate fi considerat liderul unei generaţii care a (re)definit conceptul istoriografic de Antichitate târzie, de istorici reformatori preocupaţi de aspectele religioase şi culturale, cu un interes accentuat pentru Răsăritul mediteraneean şi care au preferat să descrie perioada în termeni de “formare” sau “naştere”, şi nu de declin. Această viziune transpare evident din ultimele două volume ale celebrei serii Cambridge Ancient History (1997, 2001).

Anii ‘90 însă au adus revenirea în prim-plan a unei istoriografii tradiţionale, evenimenţiale, militare, cu un accent pe efectele dezastruoase ale migraţiilor “barbarilor” în Apus într-o viziune generală de “declin” şi “moarte a Antichităţii”. Această reacţie a venit pe fondul nemulţumirilor faţă de demersul sociologic sau funcţionalist brownian şi faţă de selecţia, dacă nu arbitrară, cel puţin slab reprezentativă a izvoarelor. Relativizarea obiectivităţii fenomenului de decadenţă economică şi culturală a lumii mediteraneene a generat obiecţiile susţinute ale istoricilor conservatori şi, mai ales, ale arheologilor. La rândul lor, istoricii “creştinismului vechi” sau “timpuriu” (sau, după caz, ai Bisericii vechi) insistă asupra menţinerii unei periodizări diferite de cea a Antichităţii târzii browniene. Persecuţiile şi sinoadele sunt menţinute în prim-planul expunerii, iar preferinţa acordată de Brown referinţelor la texte creştine (patristice) minore în dauna textelor considerate cu adevărat importante le apare acestora drept neîntemeiată.

În ciuda acestei “contra-reforme”, nimeni nu poate nega o anumită vocaţie a demersului istoriografic brownian: aceea a înţelegerii comparatiste a rolului jucat de diferitele religii din cadrul imperiului. Într-o contemporaneitate în care înţelegerea rolului religiilor cărţii în societatea secolului XXI este departe de a fi clară, abordarea de tip interdisciplinar a studiului Antichităţii târzii îşi află cu uşurinţă auditoriul.

Descrierea secţiunii

Secţiunea intitulată “Creştinism şi religii învecinate în Antichitatea târzie” din cadrul Congresului European de Istoria Religiilor îşi propune relevarea acestor tensiuni de interpretare, lansând un exerciţiu de “verificare empirică” a ipotezelor hermeneutice pe documente de-o mare varietate tematică. Istoria religiilor, ca disciplină autonomă cu vocaţie federatoare, poate reprezenta “umbrela” academică cea mai potrivită pentru studiul comparat al creştinismului antic, la confluenţa cu celelalte ideologii religioase ale imperiului roman.

Organizatorii şi coordonatorii secţiunii vor fi Andrew Louth (Universitatea Durham, Marea Britanie) şi membrii ARIR Dragoş Mîrşanu (Universitatea Catolică Leuven, Belgia) şi Mihail Neamţu (King’s College Londra, Marea Britanie).Profesorul Andrew Louth, cunoscut patrolog şi bizantinist, care este şi membru în comitetul ştiinţific al periodicului ARIR Archaeus, va reprezenta secţiunea printr-o conferinţă susţinută în plenul congresului. Comunicările secţiunii vor încerca să acopere cât mai multe arealuri geografice şi temporale încadrabile studiului lumii mediteraneene în Antichitatea târzie şi vor fi susţinute de un număr de 20 de cercetători provenind din 12 ţări din Europa şi America de Nord.

* Dragoş Mîrşanu a studiat teologie pastorală şi istorică în cadrul Facultăţilor de Teologie Ortodoxă din Iaşi (licenţă) şi Bucureşti (master); master în teologie la Universitatea din Nijmegen, Olanda. În prezent este doctorand în teologie istorică în cadrul Facultăţii de Teologie a Universităţii Catolice din Leuven, Belgia.

Sf. Grigorie din Nazianz despre tine şi Teofanie

Cu ocazia amintirii Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan, iată un fragment de elocvenţă şi persuasiune sfântă:

CUVÂNTAREA XXXVIII
susţinută la Constantinopol în anul 379

XVIII. Un singur lucru legat de Naşterea lui Hristos aş dori să-l urâţi … uciderea pruncilor de către Irod. Sau poate că ar fi mai bine s-o cinstiţi şi pe aceasta, sacrificiul celor de aceeaşi vârstă cu Hristos, înjunghiaţi înainte de oferirea Noii Jertfe. Dacă El pleacă în Egipt, tu să fii vrednic tovarăş al exilului său. Este un lucru măreţ să fii părtaş la exilul lui Hristos cel persecutat. Dacă El va zăbovi în Egipt, tu cheamă-l să iasă din Egipt printr-un ucenic care Îi slujeşte acolo. Călătoreşte fără greşeală trecând prin toate momentele vieţii lui Hristos. Fii curăţit; fii circumscris; sfâşie voalul care te-a acoperit de la naşterea ta. După aceasta predică în Templu, şi goneşte negustorii ce comit sacrilegiu. Admite să fii omorât cu pietre dacă trebuie; vei scăpa din mijlocul lor, aşa cum Domnul a făcut. Dacă vei fi adus dinaintea lui Irod, la cele mai multe să nu răspunzi. El va respecta tăcerea ta mai mult decât lungile discursuri ale majorităţii oamenilor. Dacă vei fi biciuit, întreabă pentru ce încetează. Gustă fiere de dragul gustării; bea oţet; caută scuipăturile; acceptă bătăile, fii încoronat cu spini, adică, cu greutăţile vieţii celei după Dumnezeu; pune-ţi mantia purpurie, ia trestia în mână, şi primeşte cinstire în batjocură de la cei care batjocoresc adevărul; în sfârşit, fii răstignit împreună cu El, şi fii părtaş cu bucurie la Moartea şi Îngroparea lui, ca să învii împreună cu El, şi să fii slăvit împreună cu El şi să împărăţeşti împreună cu El. Priveşte la Marele Dumnezeu şi fii privit de El, Care în Treime este slăvit şi lăudat, şi pe Care îl mărturisim ca fiind de faţă înaintea noastră pe cât de clar ne lasă să-L vedem înlănţuirea cea trupească, în Iisus Hristos Domnul nostru, a Căruia fie slava în veci. Amin.

Cetăţuia şi ortodocşii de limbă greacă (III)

Deşi activitatea tipografică desfăşurată la mănăstirea Cetăţuia se încheie, Iaşii Moldovei au continuat să fie un centru tipografic pentru credincioşii de limbă greacă aflaţi sub stăpânire otomană, căci mănăstirea Sf. Sava a preluat această binecuvântată activitate. Moştenirea patriarhului Dositei, despre care Nicolae Iorga spunea că „îl putem considera ca pe cel dintâi statornicitor al Renaşterii greceşti în principate”, va fi sporită la noi timp de aproape un veac.
Chiar dacă activitatea tipografiei de la Cetăţuia a încetat, nu înseamnă însă că viaţa culturală a mănăstirii a încetat şi ea. Nu trebuie să uităm că învăţaţii pomeniţi deja mai sus au găsit aici şi în continuare un mediu deosebit de prielnic desfăşurării activităţii lor culturale. Ieremia Cacavela, cu studii la Lipsca şi Viena, „dascăl elin al Bisericii răsăritene”, teolog, filozof şi maestru în retorică, a fost profesor fiilor lui Constantin Cantemir. A scris Despre deosebirile dintre cele două Biserici, Despre azimă, a corectat Tomul dragostei, de patriarhul Dositei. Ioan Molivdul din Heracleea, profesor al fiilor lui Duca Vodă, preda fizica şi matematica, fiind şi medic al curţii voievodului. Va ajunge mitropolit al Silistrei. Un alt profesor de renume a fost şi Spandonic, „filozof peripatetic”, care le-a fost dascăl şi fiilor lui Gheorghe Duca; activitatea sa va fi legată de mănăstirea Cetăţuia.
Pe la 1758, vieţuia în mănăstire călugărul-cărturar grec Cezarie Daponte, care va scrie şi biografia ilustrului înaintaş patriarhul Dositei, a cărui activitate culturală se identificase, în mare măsură, cu locaşul mănăstiresc Cetăţuia. Tradiţia culturală se va menţine aici pentru mult timp încă: chiar la începutul secolului al XIX-lea, egumenul mănăstirii a achiziţionat în bibliotecă tratatul de filozofie al lui Soave în traducerea lui Grigore Constandas.
Concluzionând, în urma celor prezentate devine evident că mănăstirea Cetăţuia a îndeplinit un important rol cultural şi spiritual pentru întreaga lume ortodoxă, mai ales în perioada când mare parte dintre credincioşi se găseau lipsiţi de libertatea necesară gândului ce înalţă pe om către Dumnezeu. Prin personalităţile marcante găzduite aici şi prin activitatea tipografică dedicată cititorilor de limbă greacă, Cetăţuia a constituit un bastion de apărare al credinţei ortodoxe într-o perioadă de mari dispute şi rătăciri teologice.

Bibliografie selectivă:
1. Stăniloae, D., Viaţa şi activitatea patriarhului Dositei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările româneşti, Bucureşti, 1929
2. Simionescu, D., Le monastere de Cetătzuia, Iassy, foyer de culture de l’orient ortodox, Bucureşti, 1942
3. Iorga. N., Istoria literaturii române din secolul al XVIII-lea, vol. I, ed. a 2-a, Bucureşti, 1969, pp. 28-32
4. Grigoraş, N., Mănăstirea Cetăţuia-Iaşi, Iaşi, 1977, pp. 72-74
5. Băltuţă, Mitrofan, „Tipografia grecească de la mănăstirea Cetăţuia”, în vol. Credinţă şi cultură în Moldova III. Cultură creştină şi simţire românească, Iaşi, 1995, pp. 32-38

Cetăţuia şi ortodocşii de limbă greacă (II)

 

În 1682 se deschide seria tipăriturilor greceşti la Cetăţuia, în acelaşi timp inaugurându-se o epocă de astfel de tipărituri în Ţările Române, care va dura peste un secol. Prima carte va fi Întâmpinarea contra primatului papei de Nectarie, Patriarhul Ierusalimului, cu o prefaţă a patriarhului Dositei în care îi aduce laudă voievodului moldovean Gheorghe Duca.
A doua tipăritură o va constitui lucrarea Sfântului Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, În contra ereziilor (1683). Lucrarea prezintă în stil apologetic dreapta credinţă, sfintele ceremonii şi taine ale Bisericii şi se explică Simbolul credinţei ortodoxe. Împreună s-a tipărit şi explicarea rânduielii bisericeşti a lui Marcu Eugenicu al Efesului. O descriere a lucrării este realizată de Dositei: „Simion Tesaloniceanul cel care rezumă Sfânta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi spre învăţătură uşoară celor neînvăţaţi, spre buna înţelegere celor ce se străduiesc şi spre păstrarea în memorie de către cei înţelepţi. Acest soare dumnezeiesc al Bisericii lui Dumnezeu care luminează şi pe cei simpli cu razele învăţăturii lui era până azi ca o grădină închisă şi ca un izvor pecetluit necunoscut fiind de cei mulţi. Însă prin bunul şi strălucitul binecredinciosul Duca Vodă le-a adus la lumină poruncind să fie tipărite cu cheltuiala proprie.” În altă parte: „S-a tipărit în Iaşii Moldovei cu cheltuiala a prea întru toate strălucitorului, a prea piosului şi prea măritului Domnitor Domnului Domn Io Duca Voevod a toată Moldo-Vlahia. Cu îngrijirea şi îndreptarea a prea învăţatului Ioan Molivd, de prea iubitorul de Dumnezeu Episcop al Huşilor Kir Mitrofan în anul 1683”.
După pierderea tronului de către Duca Voievod (sfârşitul anului 1683) şi după o perioadă tulbure în politica Moldovei, abia în vremea lui Constantin Cantemir (1685-1693) se poate din nou folosi tipografia mănăstirii Cetăţuia. Singura tipăritură va fi însă o cărticică, Rânduiala Sfinţilor martiri Serghie şi Vach, pentru noua ctitorie mănăstirească a voievodului muntean Şerban Cantacuzino, locaşul de la Cotroceni. Prin această carte dedicată voievodului patriarhul ierusalimitean Dositei a urmărit atragerea simpatiei voievodului, în vederea viitoarei activităţi desfăşurate de cărturar în Ţara Românească. O însemnare de la sfârşitul tipăriturii spune că „Dositei, odată cu moartea lui Duca în Polonia, s-a mutat cu activitatea sa în Ţara Românească, dar gândul lui era mereu la Iaşi la mănăstirea Cetăţuia”.
Lipsa posibilităţilor financiare pentru întreţinerea lucrărilor tipografice a făcut pe voievozi să nu mai poată sprijini tipărirea altor cărţi. Urcarea pe tron a fiului lui Gheorghe Duca, Constantin Duca, iubitor al literelor, a însemnat şi momentul în care s-a reluat cu adevărat activitatea tipografiei de la Cetăţuia.
Reîntors la Iaşi, Dositei va tipări în 1694 o lucrare de mari dimensiuni, deosebit de importantă: Tomul împăcării. Ea are un caracter polemic, fiind îndreptată împotriva unei lucrări blasfemiatoare la adresa Bisericii ortodoxe ce se răspândise în Moldova (din 1692), Manual despre Duhul Sfânt al lui Leon Allatius. Tomul tipărit de Dositei era o antologie de scrieri semnate, între alţii, de Eugenicul fratele lui Marcu Efesanul, Gheorghe Corresios, Macarie ieromonahul, Teodor Agalianul, Matei Vlastares, ca şi de anonimi. Toate aceste texte erau îndreptate împotriva falsei uniri cu latinii înfăptuită la sinodul florentin. Din unele însemnări de pe paginile cărţii aflăm că tomul era pregătit încă din 1692, dar probabil că tulburările de ordin politic au făcut imposibilă tipărirea sa. Acum, la 1694, aceasta s-a realizat prin grija cărturarului Dimitrie Pădure.
În acel an 1694 s-au realizat şi alte tipărituri, de egală importanţă pentru întreaga lume ortodoxă. Mai întâi, o lucrare a lui Ioan Eugenicos diaconul, Discurs contra hotărârilor sinodului de la Florenţa. Corectura este făcută de patriarhul Dositei, iar executarea tipăriturii de către acelaşi Dimitrie Pădure.
O a altă lucrare ce se va tipări la Cetăţuia este lucrarea lui Dositei, Manual în contra lui Ioan Karyophylles. Paginile al căror autor este Dositei sunt cele ale prefeţei, şi respingerea fiecărui capitol al opuscului eretic.
Ultima lucrare tipărită va fi Tomul dragostei asupra latinilor, în Iaşii Moldovei şi cu cheltuiala Sfântului Mormânt. Corector fiind învăţatul Ieremia Cacavela, tomul cuprinde 25 de scrieri care priveau principalele chestiuni ce deosebeau creştinismul răsăritean de cel apusean.

(va urma)

Cetăţuia şi ortodocşii de limbă greacă (I)

Mănăstirea Cetăţuia şi ortodocşii de limbă greacă

Ctitorie vestită a voievodului Moldovei Gheorghe Duca, mănăstirea Cetăţuia din Iaşi nu este numai un important locaş al spiritualităţii ortodoxe din Ţările Române, dar înscrie şi o pagină importantă în istoria culturală a întregului creştinism răsăritean.
Activitatea culturală desfăşurată la această mănăstire se înscrie în mai ampla renaştere a literelor în Iaşii Moldovei, începând cu prima jumătate a secolului al XVII-lea, atunci când voievodul Vasile Lupu şi mitropolitul Varlaam vor face din capitala Moldovei un centru cultural de mare renume în toată lumea ortodoxă.
Cetăţuia dobândeşte mare prestigiu încă de la începutul existenţei sale (din 1669), fiind închinată patriarhiei Ierusalimului. Se afla în acele vremuri patriarh în acest scaun Dositei, un cărturar de prim rang, care, după ce sfinţeşte mănăstirea, îşi propune să facă din ea un loc al renaşterii culturale greceşti pentru toţi credincioşii aflaţi atunci lipsiţi de libertatea necesară sporului spiritual şi cultural. Pentru început, trebuie să menţionăm că prin daniile mănăstirii s-a refăcut Biserica Naşterii Domnului din Betleem şi s-au acoperit cheltuielile necesare tipăririi lucrării Pavăza Ortodoxiei de la Sinodul din 1672 din Ierusalim.
Patriarhul aduce la Iaşi, după sfinţirea mănăstirii, pe teologul şi filozoful grec Nicolae Kirameus, profesor la şcoala patriarhiei de la Constantinopol. Acesta va sta pentru scurt timp la Cetăţuia, căci va muri în 1672 şi va fi îngropat aici. Biblioteca sa rămâne mănăstirii. Dintre scrierile sale amintim: Despre medicină, Despre rânduiala Sfîntului Mir, Despre principiile teologice, Despre prietenie şi dragoste, şi altele.
Având un mare sprijin în persoana voievodului Gheorghe Duca, patriarhul Dositei îşi exprimă cea mai mare dorinţă a sa, aceea de a avea o tipografie pentru tipărirea cărţilor de cult sau cu conţinut doctrinar. Acest deziderat constituia deja de ceva timp o necesitate de prim ordin, mai ales datorită disputelor teologice ce tulburau atunci atât de puternic credinţa ortodoxă. Prin tipărirea de lucrări valoroase s-a reuşit împlinirea nevoilor spirituale şi culturale ale tuturor creştinilor, de asemenea şi reducerea efectelor atât de grave ale disputelor doctrinare.
Astfel, din anul 1681, grecii îşi au propria tipografie, aşezată la Sfânta mănăstire Cetăţuia, cea dintâi tipografie pentru cărţile greceşti din tot Orientul. Pentru un timp aceasta a fost şi unica tipografie în care s-au tipărit cărţi în limba greacă. Câteva tipărituri se mai făcuseră totuşi înainte: două sau trei în tipografia înfiinţată de patriarhul Kiril Lucaris la Constantinopol; la Trei Ierarhi se tipărise Gramata lui Partenie I (1642) prin care se condamna Mărturisirea de credinţă a lui (Pseudo) Kiril Lucaris.
Principalul iniţiator şi organizator al acestei renaşteri culturale a fost, desigur, înţeleptul patriarh Dositei. Iată ce va mărturisi el, în legătură cu începuturile tipografiei: „În anul 1681 mă găseam la Iaşi şi văzând că moldovenii posedau o tipografie, în timp ce grecii nu aveau deloc mi-era ciudă, dar Dumnezeu, care conduce şi îndeplineşte toate bunele acţiuni, a făcut să găsesc pe călugărul Mitrofan căruia noi îi dădurăm bani pentru a cumpăra şi organiza o tipografie nouă.”. Român de origine, cunoscător al limbii greceşti precum şi a meşteşugului tipografiei încă din tinereţe, pe care, după cum însuşi mărturiseşte, l-a învăţat „cu multă osteneală”, Mitrofan a fost mâna dreaptă a patriarhului în ceea ce priveşte munca tiparului la Cetăţuia. Meşterul cărturar va deveni ulterior episcop la Huşi, lucrând şi la traducerea Bibliei lui Şerban de la Bucureşti (1688).

(va urma)

D.M.

P.S. Cetăţuia cum a fost şi este.  Fotografie preluată de pe www.nowandthen.ro, creditată P. Lozba. Dacă deranjează pe cineva preluarea, o voi şterge.

Filocalia de argint: Sf. Vasile de la Poiana Mărului

Să rememorăm o clipă epoca de argint a isihasmului, amintind roada minunată a Duhului care a fost Vasile (Vasilij) de la Poiana Mărului (1692-1767). Cuvintele sfântului său ucenic, Paisie Velicikovski, lasă puţin loc adaosului:

„Acest bărbat plăcut lui Dumnezeu era în vremea aceea neîntrecut şi fără egal între toţi în înţelegerea dumnezeieştilor Scripturi, a învăţăturilor de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi, în judecata duhovnicească şi în ştiinţa atotdesăvârşită a sfintelor canoane ale sfintei Biserici şi în înţelegerea dreptelor tâlcuiri ale lui Zonaras şi Teodor Balsamon şi ale altora. Vestea despre învăţătura lui şi despre povăţuirile lui plăcute lui Dumnezeu pe calea mântuirii se dusese pretutindeni.

„Când l-am văzut, L-am proslăvit pe Dumnezeu din tot sufletul meu că m-a învrednicit pe mine nevrednicul să văd un bărbat aşa de sfânt.”

Am alcătuit mai jos o mică bibliografie secundară despre acest personaj strălucitor, prea puţin, însă şi vai, pus în lumină azi. Orice adăugire valoroasă la această listă - din partea voastră - este binevenită.

1. I. Bălan, Vetre de sihăstrie românească, Bucureşti, 1982

2. I. Bălan, Pateric românesc.

3. S. Četverikov, Moldavskij starets Paisij Velickovskij, ego žisn, učenie i vlijanie na pravoslavnoe monašestvo, [Petseri, 1938], Paris, 1976 (ed. româneşti: Bucureşti 1933, 1943; ed. engleză: Belmont, Mass., 1980; ed. franceză: Abbaye de Bellefontaine, 1997)

4. G. Cocora, H. Constantinescu, „Poiana Mărului” in Glasul Bisericii, t. 23 (1964): 466-500

5. G. Cocora, „Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului” in Sfinţi români şi apăratori ai legii strămoşeşti, Bucureşti, 1987, p. 422-31

6. P. Mihail, „Schitul Poiana Mărului, un centru ortodox cărturăresc”, Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor, t. 1, Buzău, 1983, p. 355-84

7. D. Raccanello, La preghiera di Gesù negli scritti di Basilio di Poiana Mărului, Alessandria, 1986 (ed. românească: Sibiu, 1996)

8. D. Raccanello, „La figure di Basile de Poiana Mărului: et son enseignement sur la Prière de Jésus”, Irenikon, t. 61 (1988): 41-66

9. D. Raccanello, „Vasilij de Poiana Marului” in Dictionnaire de spiritualité, t. 16 (1995), col. 292-298

10. D. Stăniloae, „Isihaştii sau sihaştrii şi rugăciunea lui Iisus în tradiţia ortodoxiei româneşti”, Filocalia, t. 8, Bucureşti, 1979, p. 555-87

Studiu introductiv: Sf. Epifanie al Salaminei, Ancoratus

 Pentru cititorii de literatură patristică: includ aici fragmente şi o versiune scanată a „Introducerii” semnate de mine în cel mai recent volum din colecţia de ediţii bilingve „Tradiţia creştină” (Polirom, Iaşi).

Este vorba de Sf. Epifanie al Salaminei, Ancoratus, traducere şi note de Oana Coman, studiu introductiv de Dragos Mirsanu, ediţie îngrijită de Adrian Muraru. Apărut oct. 2007. P. 424.

Titlul studiului introductiv este Epifanie, Ancoratus şi alteritatea de credinţă (p. 17-38). Textul invită mai intâi cititorul să cunoască personalitatea şi opera Sf. Epifanie al Salaminei (sec. 4) şi apoi prezintă tratatul teologic tradus în volum, Ancoratus. După o descriere a conţinutului, studiul face referire la unele aspecte speciale precum: înţelegerea sensului cuvântului “erezie”, originea şi conţinutul “Simbolurilor de credinţă” din încheiere, prezenţa unor expresii care au fost aduse uneori în sprijina dogmei “Filioque” şi câteva dificultăţi de înţelegere a terminologiei teologice folosite.

FRAGMENTE

Convinşi că trăiesc în preziua Celei de-a doua Veniri, creştinii epocii de început a Bisericii socoteau firesc ca „noi, cei ce căutăm scăpare, să avem îndemn puternic ca să ţinem nădejdea pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare” (Evr. 6, 17-18). Urmând acestei expresii binecunoscute şi materializate frecvent în arta creştinismului antic, scrierea de faţă exprimă, prin simbolul ancorei, acelaşi mesaj eshatologic fundamental, de încredere deplină în promisiunea divină a răscumpărării omului prin Logosul întrupat. Numai cel „bine ancorat” în credinţă va afla, navigând pe corabia mântuirii, portul liniştirii şi odihna veşnică.
Scrisă într-un context sensibil diferit, al celei de-a doua jumătăţi a secolului al IV-lea, Ancoratus introduce cu necesitate o aprofundare în proclamarea acestui mesaj eshatologic: numai fermitatea în credinţa cea adevărată va conduce la mântuire. Această aprofundare este urmarea apariţiei „alterităţii” de credinţă în creştinismul secolelor primare, îndeosebi al secolelor al III-lea -– al IV-lea. „Nădejdea pusă înainte” continua să fie proclamată cu aceeaşi convingere în liniile ei esenţiale, adică prin vestirea Întrupării şi Învierii. Din ce în ce mai mult însă, credinţa se afla în situaţia de a avea nevoie de explicitare. Dacă evanghelizarea primară fusese adresată evreilor şi gentililor (propunându-şi astfel crearea unei dezirabile alterităţi), odată cu secolele al III-lea – al IV-lea scrierea creştină începe a avea datoria catehizării explicative cu scopul feririi credincioşilor de „nebunia” ereziei (propunându-şi astfel evitarea unei alterităţi damnabile). Simplitatea Adevărului deplânge alteritatea şi o denunţă, credinţa cerându-se astfel afirmată polemic şi proclamată adnotat. Ancoratus aparţine tocmai acestui model de scriere pentru uz intern, expresie a unei teologii simbolice expuse sistematic, având caracter definitoriu şi (relativ) definitiv.
—
Teologia trinitară dezvoltată de Epifanie este o teologie a Numelor divine fundamentată scripturistic. Deşi aşezată în descendenţa operei lui Atanasie cel Mare, Ancoratus este o scriere din perioada de formare a noii teologii niceene, fiind o bună mărturie pentru teologia trinitară anterioară fixărilor teologice datorate capadocienilor, care ne sunt mult mai familiare astăzi. Astfel, chiar dacă dezvoltările sale în marginea chestiunilor trinitare nu pot fi aşezate la acelaşi nivel cu cele ale marilor săi contemporani, trebuie să-l credităm pe Epifanie cu un bun răspuns contra teologiei preumatomahilor şi apolinariştilor. Dacă virulenţa acestui răspuns poate fi contestată, nu trebuie să uităm că expunerea teologică nu este pentru Epifanie un exerciţiu intelectual, ci răspunde unei nevoi spirituale a comunităţii creştinilor (din Suedra şi de oriunde), căruia el le oferă cheia spre aflarea şi păstrarea adevăratei credinţe mântuitoare. Simbolul de credinţă aşezat la finalul tratatului teologic nu este un rezumat al unui excurs academic, ci este încredinţat actului baptismal prin care ne îmbrăcăm, întreit, în Hristos.

DESCARCĂ o variantă scanată a studiului introductiv (PDF, 5 Mb): ancoratus_stud_introd_mirsanu.pdf

N.B. Cine descarcă fişierul îl primeşte ca pe o invitaţie (teaser) la a căuta volumul în librării!

“Church in History”: Două noi volume din compendiul ortodox de Istoria Bisericii

CHURCH IN HISTORY SERIES
Proiectul gândit de J. Meyendorff la sfârşitul anilor ‘80, acela de a crea o Istorie a Bisericii din perspectivă răsăriteană a fost în sfârşit reluat de St. Vladimir’s Seminary Press. Proiectul a fost gândit în 6 volume scrise de cercetători ortodocşi familiarizaţi cu mediul de studiu apusean, prin care să fie oferită o alternativă celorlalte istorii ale Bisericii apărute în limbi de circulaţie (fără excepţie scrise din perspectivă apuseană). Dintre volumele proiectate au apărut în anii imediat următori numai două, şi anume volumul 2: J. Meyendorff, Imperial Unity and Christian Divisions: The Church from 450-680 AD (1989) şi volumul 4: A. Papadakis with the collaboration of J. Meyendorff, Christian East and the Rise of the Papacy: The Church 1071-1453 A. D. (1994). Moartea iniţiatorului acestui proiect a fost urmată de suspendarea acestuia din urmă, puţini fiind aceia care mai aşteptau o continuare.
Iată însă că, nu cum mult timp în urmă, proiectul i-a fost încredinţat preotului profesor Andrew Louth (care, într-o primă fază, fusese solicitat doar să contribuie cu volumul al 3-lea). Proiectul este astfel continuat şi două noi titluri au apărut simultan în noiembrie 2007. Este vorba de volumul 1, p. 1: V. Kesich, Formation and Struggles: The Birth of the Church to A.D. 200 şi de volumul 3: A. Louth, Greek East and Latin West: The Church AD 681-1071. Volumul 1, p. a 2-a, care va acoperi anii 200-451 d.Hr. va apărea ulterior, probabil în 2009, şi va fi urmat de ultimele volume ale proiectului: 5 (The Crisis of Tradition: The Church AD 1453-1782) şi 6 (The Orthodox Church and the Modern World: The Church AD 1782-The Present).
Recomand ferm consultarea acestei serii de referinţă. Volumele pot fi comandate individual de la editura SVS dar şi de la alţi difuzori de carte online. Ca orice carte americană, preţul unui exemplar necartonat este accesibil (18 $ + transport), dacă nu chiar pentru orice student, măcar pentru biblioteci sau profesori.