Sunet pentru eternitate

Yehudi Menuhin şi Ion Voicu - partea a 3-a a concertului pentru 2 viori de Bach (Bucureşti, 1973). This is as good as it gets!

Pentru romanticii din noi

Nouvelle Vague “dance with me” from Bande à part

adică mai lăsaţi legile şi treceţi la iubit !

Pentru copiii din noi

Cute dance in the jungle, the mighty jungle…

adică mai lăsaţi munca şi daţi elegant din burtică !

Sf. Policarp al Smirnei

Remember: Anul trecut, chiar de ziua sfântului (23 februarie), nu-ş cum s-a întâmplat că am ajuns cu seminarul pe Antichitatea creştină chiar la citirea din scrierile sale. Talk about coincidence or else…

Pelikan, “Brazos Theological Commentary on Acts”

Ca să mai rămân o vreme în perimetrul studiului biblic, m-am gândit să vă semnalez un interesant proiect: “Brazos Theological Commentary on the Bible” (în plan: 40 volume). Care ar fi noutatea în comparaţie cu celebrele comentarii precum “Anchor”? Aceea că îşi propune nu atât să fie un compendiu hiper-academic, cât să ajute Biserica/Bisericile în propovăduire, printr-un efort eminamente teologic. Dacă a ignora complet studiul de limbă în cazul studiilor biblice de azi este o “erezie” şi o prostie de-a dreptul, se poate spune fãrã teama de a greşi că accentul pe criticismul literar a condus la trista necesitate pentru ultraspecializare în studiul biblic. Comentariile Brazos vor fi, nu e nici o îndoială, o nucă greu de înghiţit pentru mulţi exegeţi academici de azi (mai ales protestanţi sau catolici), dar vor găsi, am credinta, o audienţă importantă în rândul credincioşilor şi mai ales predicatorilor de pretutindeni. Autorii volumelor constituante vor fi catolici, ortodocşi sau protestanţi, uniţi în importanţa dată Scripturilor ca Scrieri creştine interpretabile nicean.

Jaroslav Pelikan, Acts; Brazos Theological Commentary on the Bible (Grand Rapids: Brazos, 2005), 320pp.

Volumul de deschidere, singurul pe care îl cunosc până acum, a fost scris de ortodoxul Jaroslav Pelikan, istoric al tradiţiei creştine, şi a fost încheiat nu cu mult timp înainte de moartea autorului. Pelikan mărturiseşte împlinirea unui vis şi a unei datorii, căci, zice (împreună cu von Harnack), orice istoric al creştinismului şi teologiei trebuie să aibă cel puţin o legătură cu studiul Sfintelor Scripturi, chiar dacă nu va fi un specialist pe ansamblul acesteia: să cunoască Faptele Apostolilor.
The Brazos Commentary on Acts, aşadar, ultima scriere a lui Pelikan, deschide acest proiect. Faptul că proiectul este început printr-un nume celebru e o mişcare deşteaptă, fără îndoială. Mai puţin fericită este însă deschiderea cu un comentariu la Faptele Apostolilor, care “suferă” una dintre cele mai serioase controverse în ceea ce priveşte reconstituirea şi recunoaşterea textului (vezi şi remarcele din studiul meu pe FA 9, 1-19). Faptul că Pelikan preia, pare-se un pic prea avântat, efectul studiilor lui M.-E. Boismard (Le texte occidental des Actes des Apôtres, 2000), şi că astfel, versetele incluse sunt fie din KJV, fie traduse de el însuşi, nu face decât să ridice mingea la fileu exegeţilor de meserie. Sunt de acord, împreună cu unii ca aceştia, că, în ciuda unei introduceri destul de stufoase, Pelikan nu explică prea clar ce va face în volum, lăsând adesea cititorul perplex. Apoi, unele dintre comentarii (de ce nu toate?) par pur şi simplu meditaţii/divagaţii. Dacă vreţi, de tip predicatorial. Altele nu sunt mai mult decât un concis rezumat din exegeza modernă. Selecţia pare prea subiectivă pentru gustul celui obişnuit cu echilibrul ca cerinţă a actului ştiinţific de azi. Ceea ce intrigă e de fapt că volumul apare ştiinţific şi neştiinţific totodată, ceea ce crează aparenţa unei nereuşite, oricum ai lua-o.

Cititorul ortodox şi în general iubitorul patristicii şi al tratutului exegetico-teologic tradiţional va găsi motive de exultare şi prilej pentru slavoslovie pe parcursul lecturii. Mai greu de aflat astăzi, în studiul biblic, atâtea referinţe la cei vechi, de la Sf. Vasile, Hrisostom, Augustin sau Beda la dascălul tinereţii lui Pelikan, Luther.

Se pare că postmodernismul, cu toate bubele sale, permite iarăşi prezenţa conştiinţei credincioase în teologia ca ştiinţă. “Postmodernity, in turn, has encouraged us to criticize the critics”, se spune de altfel într-un eseu despre BTCB, pe care îl recomand pentru cine doreşte să afle mai multe despre proiect şi tema de faţă.

***Alte articole legate: Saul’s Conversion (Convertirea lui Saul) in Acts (Fapte) 9

Saul’s Conversion (Convertirea lui Saul) in Acts (Fapte) 9

Iatã astãzi un eseu exegetic asupra convertirii lui Saul (Ap. Pavel) pe drumul Damascului (după Fapte 9, 1-19), lucrat în mare parte la Nijmegen sub ochiul Prof. Sjef van Tilborg - odihneascã-se în pace. Începutul titlului acestei contributii publicate in revista Inter e, de altfel, un omagiu adus cursului acestuia, de frumoasã amintire, dedicat cãrtii biblice “Faptele Apostolilor”.

Dragos Mirsanu, “The Bible as a Multicultural Phenomenon: Saul’s Conversion on the Way of Damascus,” Inter: Romanian Review for Theological and Religious Studies I, no. 1-2 (2007) 434-439.

DOWNLOAD

N.B. 1) Cine descarcã va cãuta, nu-i asa, întregul volum Inter în librãrii. 2) Chiar dacã numele meu apare scris gresit, ca Mârsanu, e vorba totusi de mine 3) Pentru cine vrea sã cerceteze o hartã a cãlãtoriei spre Damasc, am preluat aici una oferita de quickbible.net.

Recomand: Scurtă istorie a traducerii Bibliei în limba română

Sunt convins că nu sunt singurul care “şi-a prins urechile”, şi nu o dată, în păienjenişul multelor ediţii-traducere, integrale sau fragmentare, ale Sfintei Scripturi. Constantin Jinga este creditat cu această succintă, dar, în acelaşi timp, comprehensivă şi lămuritoare prezentare. Mulţumim.

Gândirea socială a Bisericii [The Social Thought of the Church]

***This is just to signal a classic and a must read, and at the same time to decry the poor continuation of the debate on the Romanian editorial scene.

Ioan I. Ică jr., Germano Marani (eds.), Gândirea socială a Bisericii [The Social Thought of the Church]. (Sibiu: Deisis, 2002).

There have been few, if any, more challenging publications in post-communist Romania than this impressive volume on the social thought of the church. An absolute first for the theological and, for that matter, political, culture in Romania, this book comprises articles and essays (written by Orthodox and Catholic authors) that aim at analyzing the status of the complex relationship between society and the church/religious community in contemporary Romania and Europe.

Although originally intended by its Romanian editor, the professor Ioan I. Ică jr. of the University of Sibiu, to be a mere translation of a volume published in Ukrainian at Lviv in 1998, the project was gradually both enlarged and radically changed. As a result, only some of the original contributions have been kept, while many others have been added in this enriched and particularly contextualized Romanian volume.

As it is, the book represents a collection of 30 texts, arranged in 9 sections: I. On Principles (V. Soloviev, M. Vulcănescu, O. Vuia, M. Şora); II. Official Documents of the Church (Centesimus annus encyclical, 1991, and Fundamentals of the Social Concept of the Russian Orthodox Church, 2000); III. Theoretical Fundamentals (L. Padovese, A.M. Baggio, S. Bernal, P. Donati); IV. Church and State (F. Rouleau, T. Baconsky, R. Preda, T. Špidlík); V. Capitalism and Liberalism (M. Novak, M. Schooyans); VI. Globalization and its challenge (R. Dahrendorff, S. Zamagni, R. Petrella, I.I. Ică jr); VII. European Integration (O. Clément, J. Ratzinger); VIII. The Romanian Context (I.I. Ică jr, T. Langa, T. Baconsky); Diagnosis and Imagining (G. Lafont). These sections are preceded by two representative excerpts from discourses of Patriarch Teoctist of Romania and Pope John Paul II (both occasioned by the latter’s visit to Romania in 1999) and by two introductions of the editors.

***There is a rather severe contrast between this solid volume and the more recent, disappointing attempts to tackle the issue, such as, for instance, Humanitas Publishing House’s unbalanced volume “Pentru un creştinism al noii Europe” (2007). One hopes that the promising journal “Inter” will be able to carry on the discussion to better ends.

Imagini mişcate 8: The Bucket List (Ultimele dorinţe)

Cu 2 săptămâni în urmă, am citit despre acest film pe un blog o opinie anticipativă de genul “dacă e cu Jack Nicholson şi Morgan Freeman nu poate fi rău”. De acord, în principiu, mai ales că sunt şi fan al celor doi. Nu e însă nimic de făcut: filmul nu e decât o comedioară uşoară despre doi bătrâiori bolnavi de cancer, care se împrietenesc şi gândesc un mod de a reface timpul pierdut la modul accelerat şi, mai ales, vindicativ. Unul îşi recâştigă soţia, altul fiica înstrăinată. Ca să aleg una-două scene memorabile, Jack mi-a plăcut la piramide meditând la sensul credinţei şi în biserică la panegiric, iar Morgan la bar în Hong Kong evitând cu gentileţe avansurile unei femei cuceritoare.

Hm, se poate trăi şi fără această peliculă. Nota Imdb de azi, 7.8, e mult prea mare. Rotten tomatoes are acum 42%, ceea ce pare cam prea puţin, dar în mod cert mai aproape de adevăr.

“The Bucket List” [Ultimele dorinţe]. Reg. Rob Reiner, 2007. Cu Jack Nicholson, Morgan Freeman.

Imagini mişcate 7: Atonement (Răscumpărare)

“Dearest Cecilia. Dearest Cecilia. Cecilia.”

Este probabil filmul cel mai urmărit în această perioadă a premiilor şi sunt convins că veţi dori şi voi să îl vedeţi. Am făcut-o şi eu, dar fără mare folos, ca să zic aşa. Nu e în nici un caz un film rău, să nu fiu înţeles greşit. Comparaţia firească cu “Pacientul englez” este însă în defavoarea filmului de faţă. Chiar “Un long dimanche de fiançailles” cred că e mai reuşit. Pe scurt, dacă cineva va voi să vadă amestecul camilpetrescian de dragoste, război şi reconciliere, să inceapă cu filmele acestea şi doar apoi să vadă şi “Atonement”, care, da, nu dezamăgeşte pe această linie. Ca realizare artistică l-am găsit sub “Pride and Prejudice” (2005) al aceluiaşi regizor. Poate că şi povestea lui Ian McEwan nu este chiar de nivelul celei scrise de Jane Austen. Dacă Keira Knightley este aceeaşi, foarte bună în ambele producţii (cu un rol sensibil mai mic în Atonement), rolul si interpretarea lui James McAvoy este mai sãrac decât cel al lui Matthew Macfadyen. Realizez cã emit o judecatã de gust. Speram la ceva mai mult, la ceva memorabil. Ori, nu e. Rămân din film cu o întrebare şugubaţă: oare ce va fi însemnând “clarity of passion”? Poate ştie cineva dintre voi…

“Atonement” [Rãscumpãrare]. Reg. Joe Wright, 2007. Cu James McAvoy, Keira Knightley.

Bluzuri de odinioară

Traian mă provoacă să imi amintesc azi de 5 dintre melodiile de dragoste ale tinereţii noastre. Să vedem:

p.s. să vedem dacă intră şi alţii în joc, de ex. anaayana

Despre cultura bine rânduită (din dl. Patapievici)

„Despre Idei şi blocaje”. În capitolul său cel mai elocvent şi incitant, ultimul, dl Patapievici gândeşte un model pentru o cultură bine rânduită. Iată două fragmente notabile, la p. 138-139 şi 141-142:

Ca să înţelegem valoarea noţiunii de „cultură bine rânduită” trebuie să pornim de la două constatări. Prima că gradul de civilizaţie al unei societăţi este direct proporţional cu nivelul său general de cultură, iar acest nivel este fixat de cultura generală. A doua constatare este următoarea: civilizaţia a cărei cultură este doar cultură generală este condamnată la producţii care sunt fie minore, fie imposibil de evaluat (când se întâmplă sa fie majore). Paradoxal exprimat – dacă nu ai cultură generală, eşti incult, oricât de performant ai fi; dacă ai doar cultură generală, însăşi noţiunea de performanţă are un sens minor, iar majorul, ca atare, nu poate fi nici perceput, nici exploatat.

Pentru lumea universitară umanistă, moda vine astăzi din lumea anglo-saxonă: ce se mănâncă în universităţile americane se mestecă îndelung în Romania; ce se asimilează acolo se desamilează cu delicii aici. Pentru o ţară care numără peste un milion de victime ale ideologiei marxist-leniniste, revenirea în forţă a marxismului în deghizament postmodern (studii critice, postcolonialism, feminism, tot sosul) este stupefiantă intelectual şi dezgustătoare moral. Pe când avea drept cultură doar cultura generală, România nu a reuşit să parcurgă toate etapele autonomizării disciplinelor speciale şi a rămas să suporte toate dezavantajele lipsei de specializare, fără să poată trage foloasele culturii ei generale. Astăzi, după prăbuşirea Cortinei de Fier, când s-a aruncat suflet şi corp într-o nouă operaţiune de copiere a Occidentului, care nu mai are cultură generală, România depreciază ce mai are încă valoros şi jură pe ce nu ştie încă să facă.

Imagini mişcate 6: Cârtiţa

Probabil că ştiţi deja destule despre filmul ales de mine azi: Martin Scorsese’s „The Departed”, cu Leonardo DiCaprio, Matt Damon, Jack Nicholson e un thriller premiat recent cu Oscar. Ca un fan al lui Jack ce mă aflu, găsesc că are un rol oarecare, în sensul că povestea nu i-a îngăduit decât uzul unei măşti. Prea puţin pentru el. DiCaprio e bun ca de obicei („Gangs of NY”), deşi nici cu rolul acesta nu cred că a dat lovitura, în sensul că încă aşteptăm cu toţii un rol care să îl definească. Damon este sub cei doi şi are un rol sub cele din „Good Will Hunting” sau „The Shepherd”. Filmul este incitat printr-un unic aspect, însă cu potenţial conflictual şi emoţional aparte: e vorba de povestea băiatului bun amestecat între cei răi şi a băiatului rău amestecat între cei buni. Nu pare prea sofisticat, nu-i aşa? Nici nu e, însă crează pe alocuri o tensiune valabilă. Pe lângă această tensiune, mai este şi cea interioară (de identitate) a celor doi protagonişti. Una peste alta, va trebui să dau o bilă albă scenariului. Imaginea şi regia sunt bune şi ele. Că a primit Oscarul pentru cel mai bun film al anului reflectă în cel mai bun caz o situaţie de criză. Îmi pare rău. Mai ales pentru cei care au făcut ca filmul să aibă nota 8,6 pe Imdb…

“The Departed” [Cârtiţa]. Reg. M. Scorsese, USA, 2006. Cu Leonardo DiCaprio, Matt Damon, Jack Nicholson, Mark Wahlberg.

STUDIUL ANTICHITĂŢII TÂRZII

Iată un text introductiv pe tema studiului Antichităţii târzii, scris pe când participam la organizarea academică a Congresului anual al Asociaţiei Europene de Istoria Religiilor, organizat la Bucureşti în septembrie 2006. Textul a apărut în Adevărul literar şi artistic, 15, no. 821, June 3 (2006).

*vezi aici varianta PDF

INTRODUCERE ÎN STUDIUL ANTICHITĂŢII TÂRZII

Ce reprezintă “Antichitatea târzie”? În mod fundamental, o perioadă de tranziţie cu localizare europeană-mediteraneeană şi o periodizare relativă între secolele III-VII d.Hr. (uneori extinsă la secolele II-VIII). Studiul de sine-stătător al acestei perioade este de dată relativ recentă şi de aceea prezintă vigoarea unei discipline tinere şi provocatoare, iar în cadrul acestui studiu sunt puţine interese mai vii şi mai relevante astăzi decât înţelegerea rolului creştinismului în raport cu puterea seculară şi cu celelalte concepţii religioase.

Perioada Antichităţii târzii a început să fie cercetată în adevăratul sens al cuvântului, odată cu dezvoltarea istoriografiei secolului XX, chiar dacă unii istorici ai secolului anterior, precum Fustel de Coulanges, în Franţa, arătaseră deja preocupări speciale pentru definirea specificului şi încadrarea acestei perioade. În mod firesc, istoriografia de specialitate a încercat să dea un răspuns la întrebarea dacă perioada imperiului roman târziu trebuie considerată în mod esenţial o “perioadă de declin” a Antichităţii şi de naştere a unui “Ev Mediu întunecat”. Lipsiţi de o preocupare atentă pentru rolul religiei în această durată istorică, primii savanţi între care amintim pe F. Lot, H. Pirenne, G.B. Bury, M. Rostovtzeff, A. Piganiol şi, ceva mai târziu, A.H.M. Jones au continuat portretizarea în tuşe groase a decadenţei romane, deplângând victoria barbariei în termeni mai mult sau mai puţin încadrabili posterităţii extrem de durabile a operei lui E. Gibbon (sec. XVIII).

Deja înainte de mijlocul secolului însă, alţi istorici de calibru, precum H. Lietzmann, H.-I. Marrou, N.H. Baynes sau A. Momigliano, începuseră să descopere şi cealaltă faţă a epocii, preferând să o descrie nu atât în termeni de “decadenţă,” cât de “reînnoire”, de transformare structurală a lumii mediteraneene sub impactul marilor migraţii/invazii, al ascendenţei creştinismului şi al formării unei christianitas. Pe fundalul lucrărilor fundamentale publicate începând cu anul 1953 de “Centrul italian de studii asupra Evului Mediu timpuriu” (Spoleto), apariţia în 1971 a lucrării lui Peter Brown despre Lumea Antichităţii târzii (”The World of Late Antiquity: From Marcus Aurelius to Muhammad, AD 150-750″) a însemnat un eveniment care a permis consacrarea unei noi discipline istoriografice. De aici încolo, studiul Antichităţii târzii (cunoscută la nivel global ca Spätantike, Antiquité tardive sau Late Antiquity) va deveni în general mult mai atrăgător pentru cercetători. El se va substitui în mare parte studiului imperiului roman târziu, depăşindu-l sub aspect temporal (mult dincolo de căderea Romei), geografic (în sensul interesului sporit pentru arealul extra-roman, mai ales cel răsăritean) şi cultural-religios (prin relevarea ascensiunii creştinismului într-un mediu religios sincretic). Antichitatea târzie apare astfel drept gazda unei lumi noi sau, în alte cuvinte, lumea Antichităţii târzii începe să fie privită ca un univers de sine-stătător.

În mod semnificativ, Peter Brown s-a dedicat studiului acestei perioade după ce fusese format în istoria medievală şi modernă, spre deosebire de marea majoritate a istoricilor anteriori, care fuseseră istorici ai Antichităţii clasice. Această “coborâre” spre Antichitate a contribuit decisiv la căutarea şi reliefarea unui început, şi nu a unui sfârşit. Folosind o metodologie mai puţin obişnuită până atunci (vezi, în special, aportul antropologiei sociale, studiul “vieţii private” etc.), profesorul Brown devine, mai ales prin accentul pus pe Răsăritul roman, un istoric al fenomenului religios, fără ca aceasta să fi fost intenţia sa iniţială. Totuşi, preocuparea majoră pentru raportul între om şi sacru s-a dezvoltat ulterior în lucrările sale (şi ale altora), creştinismul fiind studiat în comparaţie cu religiile greco-romane, ideologiile elenismului târziu, iudaismul, cultele orientale şi islamul timpuriu, fiind considerat ca agent fundamental (deşi nu unic) de transmitere a culturii clasice în noua lume mediteraneană. Această complexă viziune istoriografică cuprinde savanţi dintre cei mai diverşi, de la cercetători ai istoriei economice şi sociale precum Evelyne Patlagean sau Lellia Cracco Ruggini, la istorici ai culturii, precum Averil Cameron. În acest context, Brown poate fi considerat liderul unei generaţii care a (re)definit conceptul istoriografic de Antichitate târzie, de istorici reformatori preocupaţi de aspectele religioase şi culturale, cu un interes accentuat pentru Răsăritul mediteraneean şi care au preferat să descrie perioada în termeni de “formare” sau “naştere”, şi nu de declin. Această viziune transpare evident din ultimele două volume ale celebrei serii Cambridge Ancient History (1997, 2001).

Anii ‘90 însă au adus revenirea în prim-plan a unei istoriografii tradiţionale, evenimenţiale, militare, cu un accent pe efectele dezastruoase ale migraţiilor “barbarilor” în Apus într-o viziune generală de “declin” şi “moarte a Antichităţii”. Această reacţie a venit pe fondul nemulţumirilor faţă de demersul sociologic sau funcţionalist brownian şi faţă de selecţia, dacă nu arbitrară, cel puţin slab reprezentativă a izvoarelor. Relativizarea obiectivităţii fenomenului de decadenţă economică şi culturală a lumii mediteraneene a generat obiecţiile susţinute ale istoricilor conservatori şi, mai ales, ale arheologilor. La rândul lor, istoricii “creştinismului vechi” sau “timpuriu” (sau, după caz, ai Bisericii vechi) insistă asupra menţinerii unei periodizări diferite de cea a Antichităţii târzii browniene. Persecuţiile şi sinoadele sunt menţinute în prim-planul expunerii, iar preferinţa acordată de Brown referinţelor la texte creştine (patristice) minore în dauna textelor considerate cu adevărat importante le apare acestora drept neîntemeiată.

În ciuda acestei “contra-reforme”, nimeni nu poate nega o anumită vocaţie a demersului istoriografic brownian: aceea a înţelegerii comparatiste a rolului jucat de diferitele religii din cadrul imperiului. Într-o contemporaneitate în care înţelegerea rolului religiilor cărţii în societatea secolului XXI este departe de a fi clară, abordarea de tip interdisciplinar a studiului Antichităţii târzii îşi află cu uşurinţă auditoriul.

Descrierea secţiunii

Secţiunea intitulată “Creştinism şi religii învecinate în Antichitatea târzie” din cadrul Congresului European de Istoria Religiilor îşi propune relevarea acestor tensiuni de interpretare, lansând un exerciţiu de “verificare empirică” a ipotezelor hermeneutice pe documente de-o mare varietate tematică. Istoria religiilor, ca disciplină autonomă cu vocaţie federatoare, poate reprezenta “umbrela” academică cea mai potrivită pentru studiul comparat al creştinismului antic, la confluenţa cu celelalte ideologii religioase ale imperiului roman.

Organizatorii şi coordonatorii secţiunii vor fi Andrew Louth (Universitatea Durham, Marea Britanie) şi membrii ARIR Dragoş Mîrşanu (Universitatea Catolică Leuven, Belgia) şi Mihail Neamţu (King’s College Londra, Marea Britanie).Profesorul Andrew Louth, cunoscut patrolog şi bizantinist, care este şi membru în comitetul ştiinţific al periodicului ARIR Archaeus, va reprezenta secţiunea printr-o conferinţă susţinută în plenul congresului. Comunicările secţiunii vor încerca să acopere cât mai multe arealuri geografice şi temporale încadrabile studiului lumii mediteraneene în Antichitatea târzie şi vor fi susţinute de un număr de 20 de cercetători provenind din 12 ţări din Europa şi America de Nord.

* Dragoş Mîrşanu a studiat teologie pastorală şi istorică în cadrul Facultăţilor de Teologie Ortodoxă din Iaşi (licenţă) şi Bucureşti (master); master în teologie la Universitatea din Nijmegen, Olanda. În prezent este doctorand în teologie istorică în cadrul Facultăţii de Teologie a Universităţii Catolice din Leuven, Belgia.

Despre “culturalism”, cu tristeţe (din dl. Patapievici)

 

Trăsătură şi viciu amar al pieţii de idei de la noi, culturalismul îşi găseşte o concisă expunere în ultimul titlu al dlui Patapievici, Despre idei şi blocaje, 2007, p. 49. Diagnosticat astfel, el

… consemnează tocmai incapacitatea mediului cultural românesc de a păstra specificul tehnic al ideilor speciale: în momentul în care sunt lăsate să funcţioneze liber în mediul nostru cultural, ideile speciale îşi reiau chipul de idei generale şi evoluează mai departe potrivit acestui statut, tipic culturilor generale, în care argumentele sunt mai degrabă stări de conştiinţă, decât argumente, iar judecăţile speciale tind să se transforme, toate, în judecăţi estetice de gust. În bine şi în rău, persoana dă măsura oricărei judecăţi. Ceea ce înseamnă că, în regimul culturii generale, nici un argument nu poate depăşi cu totul argumentul ad hominem – dar nu din viciu ori din răutate, ci pentru că, în registrul ideilor generale, toate argumentele formulabile rămân impregnate cu referinţa umanistă la persoană.

Rai de februarie. Marea Nordului la Oostende

Astăzi am vizitat portul-staţiune belgian Ostenda de la Marea Nordului, pe o temperatură de 9-12, dar cu un soare darnic în raze stop-dârdâit.

Nisip cam rece, valuri molcome, pescaruşi cu privirea mai degrabă vitregă… a, să nu uit de copiii cu mişcurici undeva si de mulţimea de adulţi cu lătrători, parcă adunaţi din toată Belgia… Februarie.

Peste toate, apoteotic, un apus de toată frumuseţea. Da, un apus la mare, atât de visat de noi românii care avem Marea Neagră la Est şi nu-l putem avea acasa. Oricât de prieteni ne-ar fi râul şi ramul, marea face mofturi.

Includ aici unul dintre instantaneele mele de azi.

Taraf de Haïdouks ‘Maskarada’

     După mine, ‘Maskarada’ e un album slăbuţ care confirmă declinul acestei formaţii care îşi căpătase în anii ‘90 prestigiul de cea mai bună în domeniu. Sper să găsesc vremea să prezint, cândva, momentele lor de glorie.

     Volumului de faţă, unul de “cabaret”, apărut la 6 ani distanţă de precedentul, îi aflu doar câteva aspecte mai luminoase. Pista 7 prezintă o interesantă rescriere muzicală a dansurilor româneşti compuse de Bartok. Not bad, cred că versiunea video e de ceva timp undeva pe youtube. Pista 10, “Parcă ieri te-am vazut” e o romanţă care beneficiază de interpretarea vocală a Virginicai Dumitru. Şi a unui… ţambal. Not bad. “Hora moldovenească” (11) e voiciune şi mai aproape de ce ştiu băieţii. Da, all right. “Parlapapup” (12) este cea mai genuină melodie “popular-ţigănească” (sper să nu deranjeze eticheta pe vreunul dintre eventualii elitişti care mă citesc). Really good.     În rest, înghiţim cu mai multă sau mai puţină plăcere interpretări în manieră proprie din Khachaturian, Albeniz, etc. Hmmm… Măcar titlul a fost bine ales, avem parte de multe măscări Băieţi, înapoi la origini! Albumul ne stoarce o nouă lacrimă, justificat, în amintirea lui Neculae Neacşu, fără de care… That was true, this is whatever. Link către album.

     P.S. Alăturarea pe copertă a simbolului artei populare - brâncuşiene cu masca arlechinului e în ton cu selecţia muzicală: “sună” la fel de fals.

Taraf de Haïdouks ‘Maskarada’, Crammed, 2007.

Imagini mişcate 5: Citeşte-mi buzele

Dacă sunteţi pasionaţi de thrillere sau dacă aveţi planificată curând o seară de gen, vă recomand filmul lui Jacques Audiard din 2001, Sur mes lèvres (English title: Read my Lips). Invitaţia e valabilă, desigur, şi dacă doriţi, pur şi simplu, un film bun

Carla (Emmanuelle Devos) e o femeie ce lucrează într-o companie pariziană. Având serioase probleme de auz (foloseşte un aparat) şi fiind, de asemenea, mai degrabă timidă, ea lasă a se ghici o minimă participare la viaţa socială. Organizarea unui interviu pentru a-şi angaja un asistent îi prilejuieşte întâlnirea cu un fost condamnat pe nume Paul (Vincent Cassel), proaspăt ieşit din penitenciar (înainte de termen). În ciuda faptului că acesta nu are competenţa necesară ocupării postului, Carla îl angajează, cu speranţa nedeclarată că el o va plăcea, că îi va alunga singurătatea şi că o va ajuta să obţină siguranţa de sine ce îi lipseşte.
Intriga se construieşte pe fundalul problemelor anterioare ale lui Paul cu lumea interlopă. Carla, de care privitorul se simte imediat ataşat, nu va rămâne în afara acestui peisaj. Totul, datorită unui formidabil ataşament care se naşte între cei doi, Doamnă şi Vagabond: ea, fata cea cuminte, fragilă şi cu deficienţe, care are resurse nebănuite; el, mână de bărbat, niţel necioplit, hoţ de ocazie şi profitor, care este însă, dincolo de toate, un „băiat bun”.
Avem de-a face, astfel, în primul rând, cu un film care dezvoltă o relaţie ciudată de încredere şi o dragoste nedefinită, şi doar în al doilea rând cu un thriller sadea (suspans, violenţă, etc). Cu alte cuvinte, e un film despre cum ea învaţă sa fie el şi el învaţă să fie ea: totul, impachetat într-o poveste de tip „it’s okay to steal from the thieves” care poate trimite pe alocuri la Bonnie & Clyde.

Vă va surprinde, garantat!

 Sur mes lèvres [Citeşte-mi buzele], reg. Jacques Audiard. Franţa, 2001. Thriller. Cu Vincent Cassel, Emmanuelle Devos.

Achmed the Dead Terrorist (traducere in limba romana)

 Observand ca sunt multi aceia care cauta o traducere pentru scheciul cu Achmed / Ahmed, am facut una pe care v-o ofer mai jos. Daca se gaseste cineva sa o suprapuna pe imagine, ar fi minunat!

Ahmed, teroristul mort

J: Buna seara, Ahmed.
A: Buna seara, necredinciosule.
J: Asa deci, esti terorist.
A: Da, sunt terorist.
J: Ce fel de terorist?
A: Un terorist… infricosator… Ti-e frica?
J: Nu chiar, nu.
A: Haaa! Acum?
J: Nu chiar, nu.
A: Ahaaaaaa! Da’ acum?
J: Nu.
A: Sa ma trazneasca Dumnezeu… a… a… Am vrut sa zic… Sa ma trazneasca Allah. Liniste… va omor!
J: Deci, Acmed.
A: Nu, nu, e Ahmed.
J: Asta am zis si eu.
A: Nu, tu ai spus Acmed, e Ahmed, hhhhhh. Liniste… va omor!
J: Cum se scrie?
A: Ce!?
J: Cum se scrie numele tau?
A: Pai, sa vedem, A-C-flegma… Liniste… va omor!
J: Deci, Ahmed, daca esti terorist, imi inchipui ca te-ai specializat in ceva anume.
A: Da, sunt un atentator sinucigas.
J: Deci s-a terminat…
A: Ce?
J: Ti-ai facut treaba.
A: Nu, nici pomeneala.
J: Dar esti mort.
A: Nu, nu sunt. Ma simt foarte bine.