Jesus Christ Superstar / Iisus Hristos Supervedetă (II)

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, p. 319.
1971
Audiţie integrală, stereofonică, a operei rock-pop Jesus Christ Superstar de Andrew Lloyd Webber şi Tim Rice.
Personajul Măriei Magdalena - text, partitură, voce, interpretare - e extraordinar. Toată puterea de creaţie şi dragostea autorilor pentru operă aici s-au concentrat.
Cel mai tainic pasaj din Evanghelii - mai greu de înţeles decît chiar Luca 16 ori Ioan 17 - mi se pare ungerea din Betania.
Şi ni se dă o lecţie grea, anevoie de adus la îndeplinire: datoria noastră cînd vedem o suferinţă, un om în pătimire, pe aproapele nostru pe o oarecare cruce, ori în apropiere, în preajma, în perspectiva unei cruci, datoria noastră nu este să ne refugiem în abstracţiuni şi generalizări, în dragostea de omenire şi emiterea dorinţei de a se modifica legile şi sistemele sociale, ci e să-l ajutăm şi să-l mîngîiem şi, pe loc, să-l covîrşim cu bunătatea noastră pe omul acela şi suferinţa aceea anume.

TRADUCERE, partea a 2-a

Ce se-aude

Ucenicii
Ce se-aude? Spune-mi ce se-ntâmplă (x

Iisus
De ce vreţi oare voi să ştiţi?
Nu vă preocupaţi de viitor, încetaţi să vă gândiţi la ce va fi,
Lăsaţi grija de mâine pentru mâine, gândiţi-vă mai bine la ziua de azi

Ucenicii
Ce se-aude? Spune-mi ce se întâmplă (x4)

Iisus
V-aş putea înşira fapte şi date, ori dezvălui planuri şi ce va fi,
V-aş putea spune chiar şi unde voi merge.

Ucenicii
Când vom intra în Ierusalim? (x

Iisus
De ce vă trebuie să ştiţi?
De ce sunteţi obsedaţi să luptaţi cu vremuri şi sorţi fără izbândă?
De-aţi cunoaşte calea pe care mergem aţi înţelege şi mai puţin decât mine.

Ucenicii
Ce se-aude? Spune-mi ce se întâmplă (x4)

Maria Magdalena
Lasă-mă să-ţi răcoresc faţa un pic (x

Iisus
Marie (mmm), ce bine e- În vreme ce voi toţi nu faceţi decât să întrebaţi unde, când şi cine şi cum,
Ea singură a încercat să-mi ofere ce-mi lipseşte aici şi-acum…

Ucenicii
Ce se-aude? Spune-mi ce se întâmplă (x

Un fapt ciudat, de ne-nţeles

Iuda
Îmi pare-un fapt ciudat, de ne-nţeles
Cum un om ca tine îşi poate pierde vremea
Cu o femeie de acest fel.

Da, înţeleg că te distrează,
Dar să o laşi să te sărute ori să-ţi aranjeze părul (vezi varianta)
Nu e defel în stilul tău.

Nu spun asta pentru că m-ar deranja profesia sa,
Dar prezenţa ei nu se potriveşte cu ceea ce înveţi,
E periculos dacă nu eşti consecvent,
Căci ei caută doar un pretext,
Să ne închidă pe toţi.

Iisus
Cine eşti tu să o acuzi,
Cine eşti tu să o dispreţuieşti,
Las-o, las-o, las-o în pace acum
Las-o, las-o, căci ea e cu mine acum,
De nu ai ce să-ţi reproşezi poţi arunca cu piatra
Dar dacă ai, atunci las-o în pace!

Sunt uimit cum oameni precum voi
Pot fi atât de înguşti şi mărginiţi,
Nu e măcar unul între voi
Care ştie sau îi pasă dacă vin ori plec.

Toţi (cu excepţia lui Iuda)
Nu ai dreptate, nu ai deloc dreptate, (x4)
Cum poţi spune aşa ceva? (x4)

Iisus
Nici unul!
Nici măcar unul singur!

Jesus Christ Superstar / Iisus Hristos Supervedetă (I)

Succesul punerii in scena in 2006 la Bulandra, in original, al operei rock Jesus Christ Superstar (regia Adrian Pintea) surprinde si nu tocmai (vezi si fragmente pe youtube). Ca muzica de calitate (de Andrew Lloyd Webber) a convins si incantat audienta bucuresteana nu e o surpriza: a facut-o peste tot. Libretul (de Tim Rice) poate fi, insa, daca e citit cu ochii crestinului, mai ales al crestinului ortodox, destul de problematic (chiar daca autorul si-a exprimat detasarea “artistica”, deliberata, fata de Noul Testament). Neexistand o traducere in lb. romana, imi propun sa fac eu una, incetul cu incetul. Pe ea se vor putea comenta mai usor, ulterior, aspectele care ridica probleme de receptare pentru crestini. Lucru pe care mi-l propun pentru vremuri mai relaxate.
Bibliografie:
Traducerea dupa: Jesus Christ Superstar: souvenir brochure and libretto / Robert Stigwood presents; lyrics by Tim Rice; music by Andrew Lloyd Webber e. a. London : Palace Theatre, 1971.
Interpretarea audio originala (1970), cu Murray Head (Iuda), Ian Gillan de la Deep Purple (Iisus) si Yvonne Elliman (Maria Magdalena).
N.B. Filmele nu urmeaza libretului original, de aceea nu sunt de folos decat indirect demersului nostru. Adaptarea libretului pentru film are in sine o istorie interesanta si relevanta pentru receptarea de catre credinciosii crestini, cum sper ca voi sublinia la timpul potrivit.

TRADUCERE, partea 1

De prea mult uitat spre ceruri

Iuda

Acum mi s-a luminat mintea,
Abia, acum, în sfârşit
bine-nţeleg, unde se va ajunge, în curând.
Dacã laşi omul fãrã miturile sale,
Vei vedea unde vom sfârşi cu totii.
Iisuse! Ai început să crezi, celor spuse despre tine.
Chiar crezi acestor vorbe, cum cã esti Dumnezeu.
Şi tot binele facut iti va fi curand uitat,
Ai devenit mai important decât învãtãturile tale.

Auzi-Iisuse, nu îmi place, îţi spun,
Ce văd, ascultă însă bine acum,
Căci nu uita, am fost mereu mâna ta dreaptă.
Mulţimea ai ridicat,
Toti cred ca l-au aflat pe Mesia,
Vai ţie când se vor lamuri ca s-au inselat.

Îmi amintesc cum a pornit totul,
Nici vorbă de Dumnezeu atunci,
te socoteam un om
Şi crede-mă, admiraţia mea pentru tine nu s-a stins
Dar orice vorbă spus-acum
Îmi pare altfel şi altcum
Vai ţie când se vor lamuri ca că i-ai minţit.

Nazaret, faimosu-ţi fiu să fi rămas un mare nimeni
Ca şi tatăl său, tâmplar, să fi lucrat
Mese, scaune şi cufere: asta era menirea sa,
Căci acestea nu ar fi cauzat rău nimănui, niciodată.

Ascultă Iisuse, îţi pasă de neamul tău?
Nu înţelegi că trebuie să nu mai apărem atât in public,
Căci suntem ocupaţi [de romani], ai uitat cât de oprimaţi suntem?
Mă tem de mulţime,
Căci se manifestă mult prea zgomotos,
Iar ei ne vor nimici dacă exagerăm,
Daca întrecem limita.

Auzi Iisuse sfatul ce ţi-l dau,
Nu uita că-mi doresc ca nimeni sã nu pãteasca nimc,
Dar e pãcat să vezi că şansele noastre scad cu fiecare oră ce trece.
Toţi ucenicii tăi sunt orbi,
De prea mult uitat spre ceruri,
A fost frumos dar acum nu mai e la fel,
Da, nimic nu mai e la fel.
Ah, ah, ah, ah ,ah

Sport şi inimă

Aseară, un meci inubliabil la campionatul mondial de handbal feminin: după 20 de minute de prelungiri, naţionala României s-a calificat în semifinale, trecând, chiar la Paris, de selecţionata Franţei. Nu e vorba de performanţă, de vreme ce am jucat finala acum doi ani. Ba, rezultatul e chiar irelevant pentru ce vreau să subliniez, anume voinţa, determinarea, spiritul de echipă. Unul dintre momentele cele mai frumoase din istoria recentă a sportului românesc. Unul dintre momentele acelea când sportul e mai mult decât joacă, e viaţă. În care, printr-un efort de imaginaţie, poţi vedea cu ochii minţii jucătoarele smulgându-şi, în săritură, inima din piept şi aruncând cu ea la poartă.

Competiţie, curaj, rezistenţă, autodepăşire. Demnitate, fericire.

Sportul, acest minunat surogat al războiului.

  

 De la Băileşti la Bercy: Adriana Nechita-Olteanu

într-o interpretare personală a refrenului popular

“Dumnezeu să te păzească de dragostea oltenească”

[pe fundal: 14.000 de spectatori francezi]

 

Achmed şi corectitudinea politică

Silence, I kill you!

Actul umorisitic cu păpuşi intitulat Achmed, the Dead Terrorist, ne binedispune şi ne arată că plaga corectitudinii politice nu ne-a atins încă mortal.

You can’t tell jokes like this. Why not? It offends people. Oh… I’m dead, what do I care?

Vezi şi aici, cu traducere.

Studiu introductiv: Sf. Epifanie al Salaminei, Ancoratus

 Pentru cititorii de literatură patristică: includ aici fragmente şi o versiune scanată a „Introducerii” semnate de mine în cel mai recent volum din colecţia de ediţii bilingve „Tradiţia creştină” (Polirom, Iaşi).

Este vorba de Sf. Epifanie al Salaminei, Ancoratus, traducere şi note de Oana Coman, studiu introductiv de Dragos Mirsanu, ediţie îngrijită de Adrian Muraru. Apărut oct. 2007. P. 424.

Titlul studiului introductiv este Epifanie, Ancoratus şi alteritatea de credinţă (p. 17-38). Textul invită mai intâi cititorul să cunoască personalitatea şi opera Sf. Epifanie al Salaminei (sec. 4) şi apoi prezintă tratatul teologic tradus în volum, Ancoratus. După o descriere a conţinutului, studiul face referire la unele aspecte speciale precum: înţelegerea sensului cuvântului “erezie”, originea şi conţinutul “Simbolurilor de credinţă” din încheiere, prezenţa unor expresii care au fost aduse uneori în sprijina dogmei “Filioque” şi câteva dificultăţi de înţelegere a terminologiei teologice folosite.

FRAGMENTE

Convinşi că trăiesc în preziua Celei de-a doua Veniri, creştinii epocii de început a Bisericii socoteau firesc ca „noi, cei ce căutăm scăpare, să avem îndemn puternic ca să ţinem nădejdea pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare” (Evr. 6, 17-18). Urmând acestei expresii binecunoscute şi materializate frecvent în arta creştinismului antic, scrierea de faţă exprimă, prin simbolul ancorei, acelaşi mesaj eshatologic fundamental, de încredere deplină în promisiunea divină a răscumpărării omului prin Logosul întrupat. Numai cel „bine ancorat” în credinţă va afla, navigând pe corabia mântuirii, portul liniştirii şi odihna veşnică.
Scrisă într-un context sensibil diferit, al celei de-a doua jumătăţi a secolului al IV-lea, Ancoratus introduce cu necesitate o aprofundare în proclamarea acestui mesaj eshatologic: numai fermitatea în credinţa cea adevărată va conduce la mântuire. Această aprofundare este urmarea apariţiei „alterităţii” de credinţă în creştinismul secolelor primare, îndeosebi al secolelor al III-lea -– al IV-lea. „Nădejdea pusă înainte” continua să fie proclamată cu aceeaşi convingere în liniile ei esenţiale, adică prin vestirea Întrupării şi Învierii. Din ce în ce mai mult însă, credinţa se afla în situaţia de a avea nevoie de explicitare. Dacă evanghelizarea primară fusese adresată evreilor şi gentililor (propunându-şi astfel crearea unei dezirabile alterităţi), odată cu secolele al III-lea – al IV-lea scrierea creştină începe a avea datoria catehizării explicative cu scopul feririi credincioşilor de „nebunia” ereziei (propunându-şi astfel evitarea unei alterităţi damnabile). Simplitatea Adevărului deplânge alteritatea şi o denunţă, credinţa cerându-se astfel afirmată polemic şi proclamată adnotat. Ancoratus aparţine tocmai acestui model de scriere pentru uz intern, expresie a unei teologii simbolice expuse sistematic, având caracter definitoriu şi (relativ) definitiv.
—
Teologia trinitară dezvoltată de Epifanie este o teologie a Numelor divine fundamentată scripturistic. Deşi aşezată în descendenţa operei lui Atanasie cel Mare, Ancoratus este o scriere din perioada de formare a noii teologii niceene, fiind o bună mărturie pentru teologia trinitară anterioară fixărilor teologice datorate capadocienilor, care ne sunt mult mai familiare astăzi. Astfel, chiar dacă dezvoltările sale în marginea chestiunilor trinitare nu pot fi aşezate la acelaşi nivel cu cele ale marilor săi contemporani, trebuie să-l credităm pe Epifanie cu un bun răspuns contra teologiei preumatomahilor şi apolinariştilor. Dacă virulenţa acestui răspuns poate fi contestată, nu trebuie să uităm că expunerea teologică nu este pentru Epifanie un exerciţiu intelectual, ci răspunde unei nevoi spirituale a comunităţii creştinilor (din Suedra şi de oriunde), căruia el le oferă cheia spre aflarea şi păstrarea adevăratei credinţe mântuitoare. Simbolul de credinţă aşezat la finalul tratatului teologic nu este un rezumat al unui excurs academic, ci este încredinţat actului baptismal prin care ne îmbrăcăm, întreit, în Hristos.

DESCARCĂ o variantă scanată a studiului introductiv (PDF, 5 Mb): ancoratus_stud_introd_mirsanu.pdf

N.B. Cine descarcă fişierul îl primeşte ca pe o invitaţie (teaser) la a căuta volumul în librării!

“Church in History”: Două noi volume din compendiul ortodox de Istoria Bisericii

CHURCH IN HISTORY SERIES
Proiectul gândit de J. Meyendorff la sfârşitul anilor ‘80, acela de a crea o Istorie a Bisericii din perspectivă răsăriteană a fost în sfârşit reluat de St. Vladimir’s Seminary Press. Proiectul a fost gândit în 6 volume scrise de cercetători ortodocşi familiarizaţi cu mediul de studiu apusean, prin care să fie oferită o alternativă celorlalte istorii ale Bisericii apărute în limbi de circulaţie (fără excepţie scrise din perspectivă apuseană). Dintre volumele proiectate au apărut în anii imediat următori numai două, şi anume volumul 2: J. Meyendorff, Imperial Unity and Christian Divisions: The Church from 450-680 AD (1989) şi volumul 4: A. Papadakis with the collaboration of J. Meyendorff, Christian East and the Rise of the Papacy: The Church 1071-1453 A. D. (1994). Moartea iniţiatorului acestui proiect a fost urmată de suspendarea acestuia din urmă, puţini fiind aceia care mai aşteptau o continuare.
Iată însă că, nu cum mult timp în urmă, proiectul i-a fost încredinţat preotului profesor Andrew Louth (care, într-o primă fază, fusese solicitat doar să contribuie cu volumul al 3-lea). Proiectul este astfel continuat şi două noi titluri au apărut simultan în noiembrie 2007. Este vorba de volumul 1, p. 1: V. Kesich, Formation and Struggles: The Birth of the Church to A.D. 200 şi de volumul 3: A. Louth, Greek East and Latin West: The Church AD 681-1071. Volumul 1, p. a 2-a, care va acoperi anii 200-451 d.Hr. va apărea ulterior, probabil în 2009, şi va fi urmat de ultimele volume ale proiectului: 5 (The Crisis of Tradition: The Church AD 1453-1782) şi 6 (The Orthodox Church and the Modern World: The Church AD 1782-The Present).
Recomand ferm consultarea acestei serii de referinţă. Volumele pot fi comandate individual de la editura SVS dar şi de la alţi difuzori de carte online. Ca orice carte americană, preţul unui exemplar necartonat este accesibil (18 $ + transport), dacă nu chiar pentru orice student, măcar pentru biblioteci sau profesori.

Recomand: Andrew Louth, “Mysticism, Name and Thing” (studiu)

Pr. Andrew Louth, profesor la Universitatea din Durham, investighează conceptul şi obiectul desemnat prin termenul “misticism” în acest studiu publicat în revista românească internaţională Archaeus: Studies in the History of Religions (an. IX, 2005, nr. 1-4, p. 9-25).

Autorul ajunge la concluzia că misticismul este mult mai determinat decât se crede în general, nefiind un fel de fenomen religios universal. Astfel, el este în esenţă european-apusean, medieval târziu şi modern timpuriu. Putem vorbi în mod clar de o “tradiţie mistică creştină” (misticismul fiind un nume pentru o strategie religioasă anume) însă putem cu greu accepta studiul unui “misticism comparat” (expresie facilă şi construct anistoric).

Studiul include în mod remarcabil o prezentare a “evoluţiei” misticismului creştin de la începuturi, trecând prin misticismul răsăritean (dionisian) până la varianta sa medievală latină. Mystikos (în gr. legat de mysterion) îşi pierde aspectul sacramental (liturgic) când este tradus mysticus nemaifiind conectat etimologic cu varianta latină a misterului sau tainei, anume sacramentum. Mysticus şi sacramentum dezvoltă fiecare o viaţă pe cont propriu, iar receptarea operei lui Dionisie în Apus este material de studiu esenţial. În plus, despre o nouă înţelegere a “corpus mysticum Christi” şi despre “individualizarea” misticismului ca “accesare” pe cont propriu a puterii divine (unire mistică).

Includ mai jos 2 fragmente. Studiul se poate găsi cu plată (sau pe bază de abonament) şi pe baza de date CEEOL.

 

“At its heart is the understanding of Christ as the divine mysterion, which is central to the epistles of the Apostle Paul. This secret is a secret that has been told; but despite that it remains a secret, because what has been declared cannot be simply grasped since it is God’s secret, and God is beyond any human comprehension. The secret of the Gospel is the hidden meaning of the Scriptures: for Christians the whole of what they came to call the ‘Old Testament’ finds its true meaning in Christ. God’s plan for humankind to which the Scriptures bear witness is made plain in the Incarnation. And this is the most common context, as we have seen, for the use of the word mystikos: it refers therefore to the hidden meaning of the Scriptures, the true meaning that is revealed in Christ, a meaning that remains mysterious, for it is no simple message, but the life in Christ that is endless in its implications. Christians, however, share in the life in Christ preeminently through the sacraments–mysteria in Greek–and the word mystikos is used therefore in relation to the sacraments as a way of designating the hidden reality, encountered and shared through the sacraments. The final use of the word mystikos refers to the hidden reality of the life of baptized Christians: a reality which is, as St Paul put it, ‘hid with Christ in God’ (Col. 3. 3). If the ‘mysticism’ of the Fathers is what these various uses of mystikos refer to, then it is very different from what we call mysticism nowadays: it does not refer to some elite group, or elite practice, within Christianity, it simply refers to the lived reality of Christianity itself. It is not something separate from the institutions of Christianity: it is the meaning that these institutions enshrine. It is not something distinct from the dogmas of Christianity, for the ‘mystical’ meaning of Scripture, in this sense, is often enough precisely such dogmas, which are the hidden meaning of the Scriptures. ‘Mystical’ and  ‘sacramental’, from this perspective, are interchangeable: which is hardly surprising, as sacramentum is the Latin word used to translate mysterion.”

“What then of comparative mysticism? My argument, so far, is that it is naïve and methodologically flawed. The term ‘mysticism’ is not the ‘name’ for a ‘thing’, rather it is the name for a religious strategy, and in origin the name for a particular religious strategy that belongs to early modern Europe (though already underway in late medieval Europe–we
cannot now go into the argument as to where the caesura between ‘medieval’ and ‘modern’ occurs, though this case is part of the argument for seeing the twelfth century as more decisive than the fifteenth or sixteenth). It is a strategy to which there may well be analogies in the histories of other religions: but we shall not discover that by confining our attention to ‘mystical writings’, we shall need to cast our nets much more widely. Briefly, I would say, that something like what is called
comparative mysticism may well have a role in comparative religion, but that both of these need to see themselves as part of a much wider attempt to compare different historical cultures: religions cannot be abstracted from the cultures in which they answer people’s social and spiritual needs (that does not mean that religions cannot pass from one culture to another: they evidently can, but we must not suppose that there is some ‘essence’ of religion that can be isolated, which is that which has passed from one culture to another–the situation is much more complex than than, and the question of religious identity not so easily solved), nor can ‘mysticism’ be abstracted from the religions that foster deep, prayerful commitment.
‘Comparative mysticism’ is too easy, and unhistorical: it simply lulls us into thinking that we can regard as fundamentally significant (‘mystical’ has never lost the connotation of what really matters, what is ultimately powerful) what appeals to the individualized consciousness of the West–religious literature that aspires to the form of poetry, devoid of dogmatic content or ritual expression. “

De ce?

Să ne înţelegem: am mai avut un blog acum o vreme şi n-a mers. De ce pornesc totuşi pagina asta dacă trecutul mi-a dovedit că nu am nici tăria martorului şi nici focul jurnalistului?

Habar n-am. Poate pentru că îi apreciez pe alţii care spun lucruri frumoase pe blogurile lor, sau măcar adună noutăţi altfel risipite. Imitaţia lucrului bun, cum s-ar (putea) spune, dacă n-ar fi minciună.

De ce să scriu: să mă cunosc mai bine (?!) şi să împărtăşesc din frumuseţile lumii (?!) care mă impresionează sensibil zi de zi? Vrajă!

Şi totuşi, într-o lume în care un om serios nu poate garanta adecvarea decât prin specializare, ce poţi face cu mulţimea de gânduri şi de flori care vor muri mâine? Le bloguieşti sau le cânţi prohodul, bag seamă. R.I.P. şi de la capăt.

Aşa că fac şi eu încercarea asta: un blog-mausoleu cu gânduri simple, dar şi cu unele mai puţin simple, deci niţel vinovate. Cu ceva eseuri şi studii, dar şi cu remarce triviale. M-ar mira să nu regăsesc curând pe această pagină referinţe la Constantin cel Mare, Mateiu Caragiale, Dirk Nowitzki, Mircea Eliade, Taraf de Haidouks sau Jack Nicholson (dezordinea e apofatică).

Dragoş Mîrşanu

P.S. De 2 bani speranţă  că nu moare blogul înainte de a se naşte: adversar jurat al dimineţilor, gândesc că registrul mateian convine bloguirii şi asta mă mângâie imperativ. Dar să vedem…